Gheorghi Gospodinov este unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori bulgari de după 1989. A publicat patru volume de poezie, un volum de proză scurtă (And Other Stories, 2001), două piese – D.J. (iniţialele lui Don Juan, 2004) şi The Apocalypse Comes at 6 pm (2010, cu premiera americană în 2014), dar a scris și scenarii pentru scurt metraje (cel mai recent este Omelette, mențiune la Festivalul de Film Sundance, ediția 2009) și a creat un roman grafic, The Eternal Fly (2010, împreună cu artistul N. Toromanov).
Recompensat cu multe premii pe plan național pentru scrierile sale, Gospodinov a publicat primul său roman, Un roman natural, în 1999. Grație acestuia, autorul bulgar a devenit cunoscut pe plan internațional, cartea fiind tradusă în 23 de limbi – în limba română a fost publicat în 2011, la Editura Cartier, în traducerea Cătălinei Puiu – și editată de șapte ori în Bulgaria. Cel de-al doilea său roman, Physics of Sorrow, a fost publicat în 2012, a câştigat trei premii naţionale pentru beletristică în 2012 şi 2013, și a fost tradus italiană, germană, sârbă, engleză și franceză.
Gheorghi Gospodinov trebuia să fie prezent la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași încă de la prima ediție, în 2013. Însă, din pricina unor probleme personale, acesta a ajuns abia la începutul lui octombrie 2014 la Iași, la cea de-a doua ediție FILIT. Am profitat de ocazie și am stat de vorbă cu scriitorul bulgar atât despre Un roman natural – structură, scriere, inspirație, etc. -, cât și despre celelalte scrieri de-ale sale, importanța lecturii și, implicit, a cuvintelor în era tehnologiei și a audiovizualului, cultura bulgară, autorii români și multe altele, pe care vă invit să le descoperiți în interviul de față.
For the English version, please click here.
Un roman natural este o carte foarte intelectuală – să nu uităm că povestitorul, de exemplu, declară că vrea să scrie un roman despre nimic sau să scrie numai începuturi, etc. În timpul lecturii, am avut momente când am comparat-o cu una dintre cărțile lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător.
De fapt, am citit Italo Calvino după ce am terminat romanul, atunci când alte persoane mi-au spus același lucru pe care mi-l spui tu acum. Am fost curios și am citit cartea aceea. Din păcate, Calvino a fost publicat foarte târziu în Bulgaria, la ceva timp după ce am publicat Un roman natural.
Foarte interesant! Nu știam asta.
Revenind la întrebarea mea, cartea dumneavoastră este impresionantă. Cât timp a durat să o scrieți? Iar structura cărții este complexă și deosebită. Sunt foarte interesată să aflu cum ați început, cum ați lucrat, care este povestea din spatele ei, cea pe care nimeni nu o știe în afară de dumneavoastră.
Practic, am scris romanul în două luni și jumătate. Dar unele capitole, idei, titluri, le aveam deja în caiete de trei-patru ani. Eram obsedat, la început, de istoria naturală, cum istoricul natural din secolul al XVIII-lea avea o viziune globală despre lume, o privea dintr-o perspectivă foarte diferită – atunci când aceștia descriau un animal, spuneau nu numai cum arăta, aspectul său exterior, dar, de asemenea, cum îl puteai aborda sau găti. O imagine întreagă, aș spune.
Când am început să scriu romanul eram foarte deprimat, treceam printr-o perioadă foarte dificilă în viața mea și mă gândeam cât de mult mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XVIII-lea sau într-un roman din secolul al XVIII-lea, unde totul era clar și înrudit. Așa că am decis să spun povestea mea, povestea personajului principal, într-un mod care este mai adecvat celui în care trăim. Am început romanul cu multe părți, asemănător ochiului muștei, cu multe fațete. Structura cărții are un motiv întemeiat – înainte de acesta, nu am mai scris niciun roman. Am venit dinspre poezie – am scris patru cărți de poezie și eram destul de celebru ca poet -, astfel încât această carte este scrisă ca o carte ilegală de poezie.
O istorie naturală a toaletelor sau a muștelor, pentru a enumera doar două dintre perspectivele unice. Puteți numi o istorie naturală care nu apare în carte, dar la care v-ați gândit la un moment dat?
O istorie naturală a cuvintelor, dar aceasta apare, pe scurt, în carte. De fapt, aceasta a fost cea mai importantă istorie naturală pentru mine. M-am gândit foarte mult la ea – cum, folosind istoria naturală a tuturor lucrurilor, poți inventa o istorie naturală a cuvintelor, rădăcina cuvintelor, cum au apărut ele, cum pot ele exprima totul și așa mai departe.
„Ca și cum numai acolo, în acea cameră și în acel limbaj reușeam să mă relaxez” (pag. 46), spune povestitorul despre toalete. În ce cameră vă relaxați și de ce acolo?
În toaletă (râdem).
Într-adevăr?
Da, pentru că este singurul spațiu în care te poți distanța de ceilalți. Pentru cei care au trăit în perioada socialistă, a crizei cu casele, nevoia de a fi singur, din când în când, este vitală. Același lucru este valabil și pentru mine. Este foarte frumos să ai un loc unde nu te vede nimeni. Este un spațiu metaforic, la urma urmei. Acolo, poți citi o carte, poți plânge – de exemplu, când eram mic am auzit, pentru prima dată, un bătrân plângând în baie și, cu mintea mea de copil, m-am gândit la acest lucru și am realizat că ceva teribil i se întâmplase acelui om de se încuiase în toaletă.
Cred că toaleta este similară confesionalului.
Dacă vorbim despre camerele dintr-o casă, bucătăria este chiar opusul toaletei în perioada socialistă. Atunci, bucătăria era locul în care toată lumea se aduna, nu camera de zi, după modelul capitalist. Cred că era la fel și în Bulgaria, nu-i așa?
Bineînțeles că era! Nu știam că românii făceau la fel. Acest lucru este foarte important. În cel de-al doilea roman, Physics of Sorrow (Fizica durerii), am un capitol despre bucătării. Este o metaforă foarte bună pentru vremurile în care am trăit. Bucătăria este ca o toaletă mai mare, ești în siguranță acolo – îmi amintesc că tatăl meu dormea în bucătărie și, în timpul nopții, se închidea acolo și asculta Radio Europa Liberă -, și ești chiar un erou, un erou de bucătărie – în această cameră, toată lumea putea face și spune tot ce voia, dar în timpul zilei oamenii erau parte din sistem, liniștiți și asemănători celorlalți.
Personajul principal trage cu urechea de fiecare dată când are ocazia. De aceea, mă întrebam: dumneavoastră, ca scriitor, faceți același lucru?
Da, fac exact la fel! Cred că scriitorul nu ar trebui să aibă o cameră de lucru, un birou, ci străzile, el ar trebui să fie pe străzi, în cafenele, ascultându-i pe ceilalți.
Cand eram copil eram foarte timid. Am locuit cu bunicii mei, așa că le-am ascultat poveștile. Poveștile bunicilor noștri sunt diferite, ele sunt amestecate cu legende, de exemplu, și cred că am fost influențat de acest lucru. După aceea, când am scris romanul, îmi plăcea foarte mult să stau într-o cafenea și să-i ascult pe ceilalți pentru a vedea despre ce vorbesc. Eram obsedat de taifasuri, de discuțiile banale, cele în legătură cu lucrurile de zi cu zi.
Așadar da, folosesc această tehnică, pe care eu o numesc „vânătoarea de povești”. Scriitorul este precum vânătorul. Și este foarte important pentru el să rămână invizibil – să nu aibă miros, chip sau orice altceva -, să fie parte din masă, cum este zahărul sau ceașca de cafea. Multe dintre povestirile scrise, de exemplu discuția aceea dintre cele două femei, sunt luate din viața reală. Îmi amintesc locul și povestea adevarată din spatele ei. Prin urmare, scriitorul ar trebui să fie urechea care ascultă, nimic mai mult.
Ok. Dar povestitorul spune, de asemenea, la un moment dat, că-și dorește să nu fi ascultat unele povești.
Da, spune acest lucru. Ei bine, personajul principal consideră că poveștile pe care le ascultă sunt ale sale, este foarte empatic. De exemplu, acesta divorțase, iar fiecare persoană pe care o aude vorbind despre partenerul ei, nu se poate abține să nu se gândească la el și la soția sa. Când ai o problemă, iei totul foarte personal.
„E sâmbătă. O ploaie măruntă, nesuferită și rece. (…) De fapt, o zi desăvârșită pentru Salinger” (p. 110). Mi-a plăcut foarte mult ideea că un autor sau altul poate fi potrivit pentru un anumit tip de vreme. Aveți o astfel de listă? Pe cine ar fi ideal să citim într-o zi însorită? Dar în timpul iernii, pe un viscol?
Îmi plac foarte mult listele! În Un roman natural, aveți o listă cu plăcerile din anii șaizeci, din anii șaptezeci și optzeci, iar în cartea nouă, Physics of Sorrow, listele ocupă jumătate din roman.
În ceea ce privește întrebarea următoare, nimeni nu citește în zilele însorite (râdem). De altfel, este foarte dificil și să scrii despre zilele sau lucrurile însorite. De fapt, Jacques Prévert este favorabil în zilele însorite. Și pe un viscol, Pasternak este cel potrivit.
Gheorghi Gospodinov la „Scriitori în centru”, FILIT 2014
Discutam mai devreme că vorbiți în carte, la un moment dat, despre cuvinte. Care este opinia dumneavoastră cu privire la puterea cuvintelor în zilele noastre, în era audio-video?
În mod neașteptat, sunt destul de optimist în ceea ce privește puterea cuvintelor în zilele noastre. Și acest lucru se datorează faptului că socotesc că oamenii au tendința să se întoarcă la cuvinte. Literatura, este, de asemenea, mass-media, dar este o formă mai lentă, care produce semnificații. Un sens lent, dar durabil.
Îmi place foarte mult o legendă despre beduinii din deșert – când beduinii traversează deșertul, fac multe opriri; nu pentru a se odihni sau pentru a bea apă, ci pentru a da o șansă sufletelor lor să-i prindă din urmă; ei cred că sufletul este mai lent decât corpul.
Așadar, cred că literatura este la fel, îi permite sufletul tău să se apropie. E foarte important. Chiar consider că, încet, încet, oamenii se vor întoarce atât la sufletele lor, cât și la literatură.
Mai predați literatură la universitate? S-a schimbat ceva din 1999, atunci când ați publicat în limba bulgară Un roman natural, până acum?
Încă predau, dar mai am doar câteva cursuri. În ultima vreme călătoresc foarte mult – recent, am avut o experiență interesantă: am stat într-o mănăstire jumătate de an; este tipul de experiență în care vezi cât de mult poți trăi cu tine însuți -, așa că nu pot lua mai multe cursuri. Am, de exemplu, un curs de creative writing. Și, pentru că nu pot lucra cu mai mult de zece sau cincisprezece studenți, aleg dintre cei care aplică la acesta.
Acum încerc să fac ceva diferit cu acei studenți: să-i încurajez să citească mai mult și apoi să scrie. De aceea îmi place acest festival atât de mult, pentru că am văzut că încurajează tinerii să citească. Am avut o întâlnire aici, organizată de Alecart, cu elevi, care m-a impresionat – a fost plin, mulți dintre ei au adresat întrebări foarte bune, a fost grozav. Cred că vă aflați într-un moment bun aici, în România, sunteți pe drumul potrivit în cinema și literatură, oamenii au energia de a face multe lucruri. Mi-e dor de acest gen de atitudine în Bulgaria, suntem plini de durere acolo, avem prea multe povești nespuse. Poate se va întâmpla ceva bun în curând. Am văzut numeroși regizori și scriitori bulgari care au început să vă calce pe urme, așa că sunt optimist.
Consider că, pentru că eu sunt cunoscut ca scriitor, am datoria de a încerca să le inoculez celorlalți ideea că lectura te poate schimba, te poate face mai bun, îți dă puterea să reziști mesajelor ideologice. Mai mult decât atât, vreau ca următoarea generație, copiii noștri, să aibă amintiri legate de cărți. Acesta este și motivul pentru care îmi place să mă întâlnesc cu oamenii.
În timpul interviului cu Gheorghi Gospodinov – sursa foto
Am citit undeva că primul dumneavoastră roman a fost primit foarte bine, și așa trebuie să fie, din moment ce a fost tradus în atât de multe limbi. Puteți să ne spuneți ce reacție v-a încântat cel mai mult?
La un moment dat, am avut o lectură în Austria. Și am citit un capitol pe care îl citesc de obicei, cel în care aveam nouă ani și l-am văzut, pentru prima dată, pe Dumnezeu ca pe un bec, și toată povestea aceea din spatele scenei. Dupa ce am citit fragmentul respectiv, mi-a fost teamă că nu vor înțelege pentru că Dumnezeu nu a fost interzis pentru ei, austriecii nu au avut experiența noastră. Dar un tată tânăr a venit la mine, cu fiul său de șase ani, și mi-a mulțumit pentru lectură. Mi-a spus că toată ziua a încercat să-i explice fiului său ce și cine este Dumnezeu și nu a reușit. E frumos să-i dai cuiva un răspuns la o întrebare pe care nu ți-a adresat-o.
În ceea ce privește al doilea roman, am primit o scrisoare de la o femeie care se afla într-un spital. Mi-a scris că, după ce a citit romanul meu, a simțit că vrea să trăiască. Este cel mai bun lucru, cel mai important care mi s-a întâmplat. Cronicile, premiile, etc., nu înseamnă nimic în comparație cu scrisoarea aceea.
V-a luat doisprezece ani pentru a publica un alt roman după Un roman natural. De ce? Ce s-a întâmplat în această perioadă?
Poate că sunt un scriitor leneș (râdem).
Nu cred acest lucru. Există un alt motiv plauzibil?
Ei bine, da. Alte cărți. Nu numai cărți de poezie. Cred că este important să fisurăm „cultura tăcerii bulgare”, cum o numesc eu. Am păstrat tăcerea în legătură cu trecutul nostru, cu perioada comunistă, oamenii se tem încă să vorbească despre experiențele lor personale din timpul socialismului. Împreună cu prietenii mei, am scris două cărți, am avut două proiecte: o colecție de povestiri orale de la oamenii obișnuiți, numită Am trăit comunismul. 171 de povești personale, iar celaltă carte, cu obiectele mărunte utilizate atunci, se numește Registrul de inventar al socialismului. Pe de altă parte, am publicat câteva proze scurte, piese, etc. Îmi place sa fiu începător. Poți eșua. Poți spune: „Ei bine, am încercat, dar eu nu sunt un romancier”.
Foarte interesant! Și care este următorul lucru pe care doriți să-l încercați?
Un libret. Va fi o operă poloneză. Nu l-am întâlnit niciodată pe compozitor. El a citit cărțile mele și m-a invitat să scriu libretul. Mi-a plăcut ideea, am lucrat la aceasta și abia am terminat opera. Va avea premiera anul viitor.
Felicitări!
Mulțumesc. Și, după doisprezece ani, am scris un alt roman.
Acum este surprinzător că l-ați mai scris, având în vedere că ați spus că vă place să fiți începător.
Da, îmi place, dar am terminat genurile. Am scris poezie, piese de teatru, romane, scenarii, libretul, etc.
Apropo, puteți să ne spuneți mai multe despre acest al doilea roman?
Este, de asemenea, un roman nebun. Acum a fost publicat și în Germania și Italia, iar unii recenzenți au afirmat că este cea mai trăznită carte a sezonului. Aceasta este o carte despre un băiat care suferă de o empatie foarte puternică. Din acest motiv, el se poate afunda în poveștile altor oameni. Simte că toate sunt propriile sale povești. Și nu totul este plăcut.
Este, de asemenea, povestea secolului XX. De fapt, este și o carte despre abandon. Și despre generația noastră – am trăit singuri, părinții noștri lucrau cât era ziua de lungă, am stat mai ales cu bunicii noștri și ne-am simțit abandonați de părinții noștri. Romanul vorbește despre aceste lucruri, este o capsulă a timpului din punct de vedere al structurii. Nu este un gen pur.
Ce autor român v-a stârnit interesul aici, la Iași, și ați vrea să-l / s-o citiți în limba bulgară?
Apropo, mult mai mulți autori români sunt traduși în Bulgaria decât scriitori bulgari în România. Așa că am în biblioteca mea cărți de-ale lui Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Cezar Paul-Bădescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Acum, pentru că i-am întâlnit aici, sunt curios în ceea ce-l privește pe Matei Vișniec, Varujan Vosganian și mă aștept să citesc foarte curând ceva de Florin Lăzărescu. Și mai sunt atât de multe alte nume…
Sursă imagine principală
