Am predat într-un liceu „de unde întoarce tramvaiul”. Am scris un roman (Casete martor I, Tracus Arte, 2013) și am făcut o emisiune despre Sistem (Clasa paralelă, Analog TV, Timișoara, 2008). Mai la vale, câteva extrase din cartea citată, care, în contextul actualei dezbateri despre reforme (anti)educaționale, dau, sperăm, seama despre realitatea „din teren”. Titlurile sunt „îngropate”. Concluziile, la fel.

*

Am intrat pe gazon şi am început să mă plimb. Deşi nu e voie. Cei „mari” se chișcau sictiriți. Nu-mi mai bat, demult, capul. Îi contemplu, dimpotrivă, apatic, cu mâinile în buzunare.
-Domn profesor, să paşteţi fericit!
Dana, dintr-a XII-a, râse şi o zbughi. Îmi zâmbi, chiar, în ciudă. Nu-i mai păsa. Avea să termine, să plece în Portugalia. Numai despre asta vorbea.
-Oprișorule, ieşi de pe iarbă. Ieşi, bă, n-auzi!
-Domn profesor, viermii de mătase au voie!
Eu i-am pus porecla. E cel mai pişpiric, viermele de mătase. M-am îndreptat direct şi vehement către el. Fără să-mi scot mâinile din buzunare.
Beclean dintr-a XI-a, nu-l suport: – Mamă, ce rău sunteţi!
-Gura, gura, că, de-obicei, ieşi mai bine dacă taci! (E o dihanie cu căciulă neagră, trasă pe ochi. Cu faţa mai mult roşie decât albă, din cauza coşurilor, unele proaspăt stoarse. Sprâncene-tufiș. Negricioase, stufoase).
-Băi, tu lu tată-tu îi spui că-i rău, auzi? Lu tată-tu!
-Las’ că mă scap io, plec la alt lic(eu), la Electromotor. Acolo, dacă-mi spune un prof ceva, numa atâta-i fac „Pss”! Îşi duse degetul la gură şi mai făcu o dată: „Pss!”.

*

A doua oră nici n-am mai ţinut-o. Am luat din cancelarie indicatorul şi am început să mă plimb, cu el în mână, pe coridoarele pustii. O linişte de clădire-n paragină. Mă loveam cu bățul ascuțit și lăcuit peste pulpe. Ca un arendaş, cu cravaşa, peste cizmele de piele.
-Sunteți de servici, domn profesor?
– Ăhă!
-Și cu bâtu ăla ce-i?
-Sper c-aţi auzit!
(Farsa tre să înnobileze și/ sau să înăbușe tot).
-Ce?
-S-o băgat iar legea: ai voie să dai în elevi. Şi nu numa la noi, şi-n U.E. Peste tot. Şi-i mult mai bine aşa. Două-trei palme, puţină disciplină nu strică niciodată.
-Da…,vrăjeală. Şi noi avem voie să dăm `napoi?
-Nu glumesc. Nu glumesc…Şi o să vezi că o să se schimbe lucrurile: unu-doi să ia o castană şi, gata, „va fi linişte, va fi seară”.
-Şi de aia vă plimbaţi cu bâtu ăla?
-Da, păi fiecare profesor o primit câte unu. Un echipament nou. Acuma o venit de la inspectorat: un băţ de ăsta, mănuşi de piele şi un manual de instrucţiuni. Scrie acolo şi cât de tare ai voie să dai. Şi unde. Un desen negru, şi aşa şi zice, deasupra, Elevul român. Ficat, rinichi, bărbie. În funcţie de gravitate.
– Așa și…
– Stai, nu te pripi. De exemplu, pentru „jignire şi deranj” se poate lovi la coaste şi maxilar.
(…)
Am ieşit cu toţii pe teren.
-Păi da lucrurile n-au cum să meargă. Uitaţi-vă şi voi la blocurile astea. Vi le-arăt aşa, cu indicatoru… Blocu unu, blocu doi, blocu trei.
-Chiar, la mine îi unu care creşte curci, raţe. Are un fel de coteţ acolo în spate.
-Dâmboviţa sau cum se cheamă zona asta cu piaţa?
-Dâmboviţa, Dâmboviţa.
– Ăştia suntem. Păi da multe şcoli ar trebui demolate şi arat terenu până dimineaţă. Mai mult pârniaure îs…
-La Auto, o dau ăia parte în parte cu profii. Să vedeţi ce s-o întâmplat. Tot aşa, la nu ştiu ce industrial…
-Preindustrial.
-Da, da, preindustrial. O rupt unu uşa de la baie, de la trei, şi s-o dat cu ea pe scări: aşa, ca pe pârtie. L-or filmat ăștia cu telefoanele.
-Asta, nici la nebuni n-ar trebui să…
-Or venit de la minister şi or vrut să-i dea pe toţi afară: păi da, cum adică, ăla rupe uşa şi tu nu faci nimica. Şi mai şi pune pe youtube. Că el o pus.
-Aşa, şi ce măsuri, pedepse, torturi s-au aplicat?
-I-o scăzut nota la purtare.
-I-o fi dat nouă, te pomeni. Ce să mai…Io, o singură dată am stat la coadă la inspectorat. Ce-am văzut acolo… Era unu de desen, de la Deta. Am tot încercat să mi-l imaginez vorbind despre Da Vinci.
– Și ați putut?
Bă, voi ieşiţi din şcoală ca maşinile: fără roţi. Şi nici nu vă daţi seama. Sunteţi plini de defecte din fabricaţie. Am ridicat ferm indicatorul, bă, noi ne ratăm împreună. (Se făcu linişte. Parcă şi-n vecini). Asta-i ecuaţia: noi venim pentru salariu, voi pentru că trebe, c-aşa scrie în scenariu: tre să termini un liceu. Şaptezeci la sută ar trebui să picaţi. Da` mâine, la opt, începem iar.

*

Goia Paul: – Domn profesor, cum îi poezia aia de la cenaclu, ne-o mai spuneţi o dată?
– Mi-e greu să recit, aşa la comandă…Dar, dacă sunteţi cuminţi, dacă domnu Găbudean nu mai vorbeşte, dacă domnu Ino nu se mai joacă cu ce ţine între picioare, la celular mă refer, şi domnişoara Bertha nu mai citeşte Star, voi găsi poate – am schițat cu dreapta o buclă prin aer; mişcarea atrase câteva priviri nedumerite – răgazul lăuntric de-a rosti o samă de versuri. Căci, nu-i aşa, poetu-i o fiinţă delicată, trebuie protejat prin lege. Închideţi, vă rog, fereastra. Curentu e-un pericol mortal.
Goia Paul: – Pfoooaai, domn profesor, dac-aude doamna de română…
Găbudean: – Dă-o mă drecu, ce atâta…
– Băi, gata! Mă fac c-am otită şi nu te-am auzit. Îs convins că-i o profesoară foarte bună.
Goia Ioan: – Numa că noi, tot noi ni-s de vină.
– Da, bineînţeles! Ştiţi poezia: elevu’ român/ este păgân.
Găbudean: – De ce nu publicaţi poezia asta, că-i faină…
Goia Ioan: – Îi cea mai bună a lu’ domn’ profesor.
– Aţi sesizat corect, domnu Goia! De complexitatea rimei aparent simple e vorba.
Ana Plăvan: – Cu nişte dinţi…mierea îmi curge prin vene, cum era (poezia de la cenaclu)?
– Păi, tu cu ast-ai rămas, că io scriu poezii despre dinţi? Băi, fiţi atenţi aicia, respiraţi adânc, închideţi ochii. Urmează poezia. Paul, trage perdelele, să fie, cât de cât, atmosferă…
Bertha – Ne ziceţi?
Cu o voce voit solemnă, susă de tot; cu mâna înălţată, ca la salut, în dreptul tâmplei:
– E octombrie/ mierea-mi curge prin vine/ mi-apropii obiecte metalice de dinţi/ te-apropii de mine.
Ana Plăvan, cum n-am mai văzut-o până atunci. Îşi trecu palma peste placajul băncii, ca şi când ar fi vrut să-l cureţe, să-l imaculeze. O voce clară, limpede. Ochelarii îi sclipeau.
– Bun, ok! Ne explicaţi şi nouă acuma ce-i cu chestia asta. Aşa, ‘nainte să vă minunaţi că nu citim?
– Nu, nu vă explic. Doar mă minunez. Glumesc…
Ana Plăvan – Mă rog, m-aşteptam…
– Fiţi atenţi care-i şmârla: printr-a şaptea, trebuia s-avem truse de alea geometrice: compas, echer, tot. Tăt. Groaznic era. Mai ales că orele erau de după masă și, la un moment dat, pierdeam controlu. Muream de plictiseală. Şi atuncea, c-un sadism de copii bolnavi, luam compasu şi ne făceam că ne lovim, că ni-l băgăm în frunte, în dinţi. Opream acu la câţiva centimetri, normal, da simţeam, aşa, o presiune infernală, metalică. Dovadă că extrasenzorii există. Voi n-aţi păţit niciodată ceva, nu știu, de genu?
Goia – Ba…
Bertha – Şi io…
– Mai departe-i simplu: prezenţa, apropierea femeii, erosu ca o senzaţie de asta înfiorătoare, patologică aproape. Mă-nţelegeţi?
Neli Beldean – Nu.
Râsete.
– E simplu, domnişoara Neli! Poezia-l învaţă pe om, pe bărbat, la cumpătare în preajma femeii. Să stea deoparte, să se păzească. Poezia e învăţătură morală, pildă. Am ridicat degetul, m-am înălţat pe vârfuri: ea ne învaţă să fim mai atenţi. La geografie, istorie, biologie. Dar şi la botanică, fizică, chimie. Uitaţi, bă, (un energic, înciudat) cum e: de fapt, nu uitaţi, ca să zic aşa. Printr-a XI-a cred că, m-a sculat, cum se zice, în picioare. La istorie. Păsărelele cânta/ muncitorii de la Renel lucra, ca să zic aşa, io eram bâtă. Deci viaţa-şi urma cursu firesc. Am zis că, măcar, să mor frumos. Şi după câteva secunde de tăcere, de-aia de se crapă pământu la poli, am început să cânt. Mă rog, cât m-ajută vocea: don’t know much about history,/ don’t know much biology/ don’t know much about the science book/ don’tknow much about the French I took. Asta-i poezia! Ia, cunoaşteţi povestea, repetăm cu toţii în cor şi deschidem şi uşa, „să se ştie”, cum zic maneliştii, „poetu-i cel mai viu dintre oameni”. Unu, doi, trei şi…
Ana Plăvan – Mie tot nu-mi place.
– Ce?
– Poezia, nu ştiu, îi seacă. Şi am şi citit, acuma la română, nişte poeme, de zici că ar trebui închis în farmacie ăla, şi-ndopat cu antidepresive. Ţinut între picioare şi-ngrășat ca gâsacu, sincer vă spun…
– La Bacovia vă referiţi.
– Nu numa…
Goia Paul – Ştiţi ce poeţi îs faini, domn profesor?
– Nu.
– Coşbuc şi Goga.
– Aşa, şi la Coşbuc, de exemplu, ce vă place?
– Îi vesel, optmist.
– Ție, care-ți plac, Găbudene? Cu ce-ai rămas dumneata, în calitate vajnic flăcău, din poezia română?
Goia râdea. Părul îi era mai lung ca oricând. Părea, de aceea, că se încreţise şi mai tare. Râsul îi înroşise faţa.
– Da lăsaţi-mă pe mine cu de astea. Ce mă…
Goia Ioan – Ştiţi ce-o zis: că poezii c-ale dumneavoastră poate să scrie şi el.
Găbudean – Stam singur, gol pe canapea/ Şi mă gândeam la ţâţa ta.
– Aveţi grijă cu Poezii de-astea suave, c-o faceţi pe domnişoara Denisa să plângă. Chiar, spre a înţelege mai bine literatura, să ni-l imaginăm pe domnu Găbudean pe canapea. Şi să ne imaginăm, bineînţeles, şi o bulină roşie, o banderolă neagră, sau, pur şi simplu, o frunză de arţar în dreptul organului…
Ana Plăvan – Doamne, domn profesor…
– La inimă mă refer, domnişoara Plăvan. La organu poetic. Sper că nu v-aţi gândit la prostii. Că nu l-ați „văzut”, să zic așa, pe domnu Găbudean gol.

Tudor Crețu

Scriitor și jurnalist timișorean. A publicat numeroase volume de poezie („Dantelăriile Adelei”, Mirton, 2001; „Obiectele oranj”, Vinea, 2005; „Fragmente continue. Poeme live”, Printpress, 2014; „studio live, antologie 2015-2000”, Printpress, 2015) și romane („Omul negru”, Cartea Românească, 2008; „Casete martor”, Tracus Arte, 2013; „S...(Casete martor II)”, Tracus Arte, 2015). În pregătire: „Narcoliteratură. Cunoaștere, experiență, estetică”, Editura Universității de Vest; „Ca(r)tea cu Ubi”; „Parantetice. Compleuri” ș.a.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *