
Prin intermediul organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM), a ajuns la noi un interviu cu Mircea Cărtărescu, realizat de Luca Dragu, elev în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara și frontman în ALL Friends Band. Pe lângă muzică, Luca joacă în piese de teatru, iar cealaltă mare pasiune a sa este literatura – îi place să citească și să abordeze autori contemporani. De aceea, la cea de-a V-a ediție a FILTM, care a avut loc între 25 și 28 octombrie 2016, și-a dorit să stea de vorbă cu scriitorul Mircea Cărtărescu, care chiar nu mai are nevoie de nicio prezentare.
Nouă ni s-a părut simpatică și interesantă conversația, așa că am decis să o publicăm. Lectură plăcută!
Când eram mai mic, eram foarte curios să vă citesc. Mi s-a recomandat ca unele titluri să le pun în așteptare „până mai cresc”. Dacă ar fi să vă gândiți la o restricție de vârstă pentru întreaga dumneavoastră operă, care ar fi aceasta?
Eu, în general, nu scriu având în minte restricțiile astea de vârstă. Cred că depinde mult de cel care citește, pentru că poți avea vârsta ta și să fii atât de pasionat de lectură, încât să nu îți pese și să citești în ciuda celor care îți spun să lași pe mai târziu. Contează foarte mult cititorul. Cititorul face jumătate din treaba artistică, fiindcă un autor spune că cititorul nu are acces la memoria autorului, nu știe la ce se referea autorul. Vede ceea ce vede, vede cu ochiul minții autorul în scrierea sa. El recompune fraza asta, după patrimoniul lui interior, după memoria unei stări pe care el a trăit-o.
Deci un cititor recreează, recompune o carte din propria lui substanță interioară. Așa încât, până la urmă, cititorul este co-autor al unei cărți, și niciun cititor nu citește aceeași carte cu cel de lângă el, fiecare citește o carte diferită. De aceea, pe mine mă intereseazã prea puțin vârsta cititorilor mei, eu nu scriu cărți pentru diferite vârste; singura mea carte pentru copii, Enciclopedia Zmeilor, este o carte pentru copii și adulți rafinați, care pot înțelege caracterul ludic al acestei cărți. Prin urmare, eu nu am să îți recomand ție – sau oricui altcuiva – să citești anumite cărți ale mele, poți să citești orice carte de-a mea, cu rezerva că e posibil, nu din cauză că nu ai o conștiință suficient dezvoltată, ci poate că din cauza vârstei, nu ai cultura suficientă ca să poți ințelege până la capăt o carte. Dar un nivel al ei, poate dacă vrei și îți place și faci un efort, îl poți înțelege.
Nichita Stănescu spunea că, dacă pui niște versuri proaste pe o muzică bună, omul va ține minte acea piesă, însă dacă pui niște versuri bune pe o muzică proastă, omul nu va memora acea piesă. Știu că vă place o anumită zonă „bună” a rock-ului. Există vreun artist/ formație al/ale cărui versuri să le apreciați mai mult ca pe celelalte?
Între muzicienii din perioada modernă a muzicii rock, mulți au fost poeți remarcabili. Puțină lume știe că Paul Simon avea studii filologice, că făcuse facultatea de litere, puțină lume știe că Bob Dylan și-a dorit întreaga viață cu ardoare să fie un poet și că și-a luat numele de la un mare poet englez – pe el îl chema Robert Zimmermann, și-a luat pseudonimul Bob Dylan de la Dylan Thomas, unul dintre cei mai mari poeți englezi. La fel, puțină lume știe că Leonard Cohen, de pildă, este un scriitor la fel de cunoscut ca și cântăreț, este autor de romane, este autor de volume de versuri normale, obișnuite. Foarte mulți artiști, care sunt considerați artiști în sensul larg al cuvântului, au avut, totuși, veleități de artiști adevărați și, uneori, nu doar veleități, ci chiar talent și, aș spune, în unele cazuri, cum este cel al lui Bob Dylan, chiar genii. Deci, până la urmă, mai ales în perioada aceasta mai nouă, modernitatea, se amestecă și genurile, și artele. Am tradus mai multe, nu numai Bob Dylan, ci și o parte din opera lui Leonard Cohen, am tradus și Brassant… am tradus foarte mult astfel de autori, pentru că nu sunt un snob, nu mă interesează dacă este cultură populară, în sensul american, cel de cultură a străzii. Pentru mine, totul este cultură.
Apropos, v-ați săturat să vă tot întrebe lumea despre decernarea premiului Nobel lui Bob Dylan?
Am comentat foarte des în ultimul timp vestea aceasta. Este o tendință a comitetului Nobel, dar și a limitelor literaturii. Pentru că premiul Nobel a fost dat până acum unor scriitori buni sau proști, de o sută de ani încoace. Dar întotdeauna au dat unor scriitori, unor oameni care au scris ficțiune, cu diferența că era poezie sau proză. În ultima vreme, au început să dea aceste premii unor autori din genuri considerate marginale sau chiar extra-literare. Anul trecut, au dat unei autoare din Ucraina, Svetlana Alexievici, care nu este propriu-zis scriitoare, ea scrie non-fiction, e o autoare de interviuri cu oamenii care au trăit trauma Cernobîlului și așa mai departe, dramele Estului extrem al Europei. Iar anul acesta, s-a depășit o altă limită a literaturii, și anume cea care delimitează literatura pe hârtie de o alta formă de literatură – lyrics-urile cântăreților de muzică rock sau de muzică pop. Așa încât eu cred că este o tendință care consonează cu evoluția tehnologică și culturală prin care trecem astăzi.
Imaginați-vă în ipostaza unui cântăreț tânăr din România. În ce limbă credeți că ar fi mai bine să se scrie versurile, în română sau în engleză?
Aici sunt diverse considerente. Depinde cui i se adresează cântărețul. Muzica pe versuri în engleză corespunde unui trend mondial. Mai toți cântăreții din diferite culturi preferă să cânte în engleză pentru că este limba universală, nu numai a artelor, în sensul plastic al cuvântului, ci mai ales a limbii medii, limba pe care o știe toată lumea. Oamenii cântă fiecare pe limba lui așa cum se pricep, cântă în limbi străine. Dar există și un public românesc, foarte fidel al unora dintre cântăreții aceștia, și atunci mulți dintre ei preferă mai departe să cânte în românește. Deci este ad libitum, fiecare cum vrea. N-am niciun fel de preferință. Prefer muzica bună și versurile bune, indiferent de limbă.
Majoritatea lucrărilor dumneavoastră sunt subiective. Eu, unul, nu am citit vreo carte de-ale dumneavoastră dintr-o altă perspectivă, punând la o parte Enciclopedia Zmeilor. În general, în romanele dumneavoastră naratorul este personaj principal, respectiv martor. Există/aveți în plan să scrieți și ceva în care dumneavoastră, ca avatar, să fiți mai puțin implicat?
Pentru mine nu are nicio importanță. Chiar dacă scriu la persoana a treia, conținuturile mele sunt tot interioare, nu? Când visezi, visezi diverse personaje care par independente, fiecare cu propria sa personalitate, inteligență și independență, nu? Și totuși ești tot tu. De unde vin personajele astea? Tot din propria ta minte. Chiar dacă ele vorbesc, ca un actor pe scenă. Este aceeași situație într-o operă literară. Fie că se aude o singură persoană, o singură voce care spune „eu”, fie că se aud multe voci de sus, perspectiva fiind omniscientă, a unui narator impersonal, până la urmă este același lucru, adică pentru un scriitor totul este subiectiv, totul este exprimat de sine. Nu țin cont între proză subiectivă și obiectivă. Totul este subiectiv.
Vă mulțumesc. O ultimă întrebare, vă rog. Există vreo poezie de-ale dumneavoastră care v-ar plăcea să fie pusă pe muzică? Dacă da, de către cine?
S-au și pus. Nu mai știu care dintre ele, dar firește că eu aș fi foarte flatat ca Alexandru Andrieș sau alți cântăreți, cant-autori pe care îi iubesc, să pună textele mele pe muzică. Dar atunci textele mele nu ar mai fi ale mele, eu le-aș da toată libertatea și m-aș despărți cu totul de textele mele, chiar dacă le-am scris eu pe hârtie, pentru că atunci ele deja ar deveni altceva, ar deveni integrate în cântecele lor. Cineva spunea, când a fost întrebat de ce nu se pun poeziile lui pe muzică, că „Poeziile mele conțin deja muzica lor. Nu are sens să vină o muzică și din exterior”. Sunt de acord cu asta, că orice poem bun își are muzica sa proprie, interioară. Și Leonard Cohen, pentru că tot am vorbit despre el, spunea că în spatele tuturor poeziilor sale normale, scrise pe hârtie, este umbra unei chitare. Deci, într-un fel, el fiind și un muzician extraordinar, gândea fiecare poem al lui ca fiind pus pe muzică. Dar cele de pe hârtie își aveau propria lor muzică interioară.