Solenoid-Mircea-Cartaresci

„Pentru a putea juca acest fantast şah, trebuie uitate regulie, trebuie reinventată atât tabla de şah, cât şi forţele care pun piesele în mişcare.” – Bogdan-Alexandru Stănescu, „O carte în dezbatere: Solenoid”, în Observator Cultural, nr. 552 (810), 18-24 februarie 2016

Aşa să stea oare lucrurile? Pentru fiecare oraş necunoscut pe care îl străbatem avem nevoie, de regulă, de o hartă. Locurile în care vrem să ajungem nu sunt întotdeauna accesibile sau uşor de găsit. Privită în întregul ei, harta pare simplă, iar indicaţiile, precise. Odată ajunşi în proximitatea destinaţiei noastre, aflându-ne deci la nivelul zero, în miezul lumii pe care cu doar câteva clipe în urmă o priveam de deasupra, nimic din ceea ce vedem în jur nu mai seamănă cu harta care părea atât de simplă.

În adâncime, în straturi din ce în ce mai profunde şi cu o atenţie care ne solicită imaginaţia, se citeşte şi romanul Solenoid, fără a avea însă nevoie de noi indicaţii precise la tot pasul, fără riscul, deci, de a intra pe uşi care s-ar închide în urma noastră definitiv. Există căi de ieşire, adesea semnalate, şi pe acestea le vom identifica în continuare. Pe harta luminoasă a Bucureştiului, mici fragmente ale unor concluzii doar în aparenţă premature maschează finalul. Dedesubt, o lume a încăperilor şi labirinturilor nesfârşite, aparţinând unei a patra dimensiuni, supusă atât fantasticului, cât şi oniricului.

Mai apoi, paginile de jurnal sunt pagini de vise şi arcuri care vibrează în timp, prin aer, pentru a-şi atinge ţinta mult mai târziu, când săgeţile vor fi străbătut învelişuri şi straturi ale unor vieţi intersectate, dominate de frici paralizante. În Solenoid, jurnalul e „coloana vertebrală a lungului manuscris”:

„Fiecare fragment e o vertebră din coloana vertebrală a fricii, având în vârf, sprijinită pe mecanismul obscen al axisului înfipt în atlas, cupola de os în care m-am născut şi din care nu există ieşire” (p. 409).

În sfera unei realităţi în care îşi face simţită prezenţa şi o a patra dimensiune, pătrund şi personaje reale precum Nicolae Minovici sau Nicolae Vaschide, nume care îmbracă în roman o formă nouă de supravieţuire, de revenire într-o formă intruzivă, în sensul încălcării direcţiei pe care o are timpul. În acelaşi chip al celui neinvitat, venit din dimensiunea onirică sau cea fantastică, apar şi cei din visele profesorului de la Şcoala nr. 86. Microcosmosurile din această nouă dimensiune sunt reperele pe care ni le putem lua în relaţia cu romanul Solenoid. Cu toate acestea, dincolo de tot ce e abstrus, exprimările care dezvăluie convingeri-testament ale alter-egoului auctorial atrag atenţia, având şi calitatea de a fi poziţionate strategic în manuscris:

„Când stăpânul îi arată ceva cu degetul, pisica priveşte la deget, îl miroase, îl linge. Aşa-nţelegem noi înşine Dumnezeirea, incomprehensibilă altfel şi dincolo de bine şi rău, pierdută pentru noi într-o dimensiune de neatins. Religiile sunt, şi trebuie să fie, contemplarea năucă a degetului lui Dumnezeu, în neputinţa de a-nţelege că nu degetul e mesajul, că el doar arată căre ceva.”

O neputinţă a lumii, a tuturor oamenilor, de a vedea dincolo de cele trei dimensiuni. I se dă sau îşi asumă autorul manuscrisului salvarea acestei lumi prin manuscrisul-jurnal pe care îl avem în faţă. Însă, dincolo de ceea ce pare voit construit pe un univers subteran, ascuns, tentacular, ies la iveală, structurat şi urmând regula eşichierului, semnale luminoase ale unui alt fel de salvări:

„Căci zâmbetul e o dispunere specială – o materie, o cută a gurii noastre, aşa cum conştiinţa e-o poziţie specială-a sinapselor din creierul nostru. Toţi suntem un zâmbet al vidului şi-al nopţii, o cută a înfricoşătoarelor, tăcutelor spaţii pascaliene” (p. 786).

O dezvelire-demascare a ceea ce poate să fie în cele din urmă singura cale de a fiinţa, de a vieţui în această lume spre care cea de-a patra dimensiune îşi prelungeşte fie braţele-i mitice şi mistice, fie îşi trimite vizitatori în chipuri greu de cuprins în imaginaţia noastră. Un alt semn al salvării finale este, aşadar, lăsat cititorilor ca un indiciu într-un drum prin pădure:

„Aveam pe faţă un zâmbet, singurul imaterial, deşi precis conturat, căci, precum viaţa e o anume dispoziţie a trupului şi precum sunetul lirei platonice e, în armonia sa, o anume dispoziţie a părţilor lirei, zâmbetul apare doar când totul e aşa cum trebuie să fie. Fericirea arde şi se transmută înmărmuritor de repede în inversul ei, sau poate nu e decât un amalgam instabil fericire-nefericire, dar bucuria, starea luminoasă a sufletului, e adevărata substanţă din care e alcătuită realitatea. Nimic concret şi adevărat nu poate exista în afara ei, cum nu există vedere desprinsă de lumină” (p. 612).

Aceasta este o cheie care apropie şi mai mult punctul final de sensul unei salvări neaşteptate, dar definitive. Astfel, ceea ce poate părea în acest punct al romanului o credinţă la antipod îşi dovedeşte în final rolul indispensabil în structura deplină.

Găsim în Solenoid harta unui oraş cu dimensiuni noi pe care nu le percepem decât în momentul în care le avem descrise de autorul manuscrisului. Ele rămân însă de nepătruns pentru ceilalţi. Teseractul ar putea fi un vehicul-salvator dacă nu ar rămâne, prin propria-i definiţie-concept, la fel de inaccesibil:

„Un teseract e un obiect de contemplare şi meditaţie, un vehicul spre ţinuturile înalte pe care mintea noastră, izvorâtă dintr-un creier mult prea concret, prea bălos, prea moale, turtindu-se de propria lui greutate, le caută cu febrilitate şi dor dintotdeauna” (p. 466).

Punctele de reper în Solenoid aparţin visului, fantasticului, dimensiunii onirice, alături de realitatea depistată şi familiară. La suprafaţă se află locurile comune, cunoscute, ale oraşului, iar dedesubt se ţes labirinturi abstruse ale unor forme de existenţă misterioase. Însă „mitul incomprehensibilităţii autorului” e demontat şi de Bianca Burţa-Cernat în „Post-scriptum la Căderea (I)” (Observator Cultural, nr. 552), afirmând, printre altele, si că „această proză îşi lasă la vedere cele mai multe dintre cusături, îşi exhibă scheletul abstract”.

Labirintul are, aşadar, o cale de ieşire, chiar dacă suntem lăsaţi să credem, până aproape de sfârşit, că nu există scăpare, că totul e peste puterea noastră de înţelegere şi de percepere a unor alte dimensiuni şi realităţi şi că nici cel care îşi propune salvarea întregii lumi nu reuşeşte să descopere nota finală, piesa-lipsă. Acesta e însă şi momentul încă îşi deconspiră rolul jucat semnalele de-a lungul romanului semnalele luminoase, convingerile-piloni ai unei fericiri care nu părea să-şi găsească un loc al ei în manuscris. Salvarea există, este accesibilă la numai câţiva paşi de monstruoasa lume, inclusiv celorlalţi oameni.

Universul aparţinând labirinturilor se sfâşie, îşi distruge, rând pe rând, ţesuturile scabroase. Rămâne un singur adăpost, un loc în afara timpului şi, totuşi, supus trecerii sale. Dar acolo, un loc pe care veţi ajunge să-l descoperiţi citind romanul Solenoid, se află şi „starea luminoasă a sufletului”, ca unică şi ultimă salvare.

 

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


2 comentarii
  1. Pingback: Cui i-e frică de Solenoid? Harta romanului scris de Mircea Cărtărescu - Agenda Primarului

  2. Pingback: Ce au scris Bookbloggerii în mai 2016 - Cărţi care contează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *