De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Comportamentul ni se modifică de-a lungul vieții. Ne influențează primele cărți pe care le citim, cu personaje din lumea necuvântătoarelor, ne influențează ce vedem la TV, ne influențează ce vedem zilnic pe stradă. Cum vom reacționa peste ani, când poveștile din copilărie vor deveni reale și ne vom confrunta cu spectrele cruzimii umane? Diana Geacăr ne oferă o perspectivă empatică la aceste întrebări, dintr-o experiență îndelungată în compania micuților companioni și nu numai.

Diana Geacăr: „Lumea are nevoie de mai mulți oameni empatici”

Mi-am petrecut multe vacanțe la țară, la bunicii din partea mamei. Bunica era o femeie înaltă, frumoasă, subțire și curajoasă, care cobora și noaptea în grădină dacă îi trebuia ceva, pe care am iubit-o atât de mult încât, după moartea ei, când aveam 17 ani, mintea mea a transformat-o în timp într-o ființă fantastică, magică, un fel de Galadriel, regina elfilor din „Stăpânul Inelelor”. Am văzut-o vorbind cu toate animalele din curte: lua găinile în brațe, pe rând, și le alinta, mângâia vaca dimineața, la plecare, și seara, când se întorcea, și-i spunea pe nume, Doinița, cu o voce caldă, intimă, de parcă numai ele două existau pe pământ. Uneori, îmi spunea și mie așa.

Când veneam la ei, mă trimitea să-i duc mâncare lui Rex, câinele pe care îl aveau atunci, pe care acum n-aș fi suportat să-l văd legat, și îmi doresc foarte mult să nu mai fie niciun câine ținut în lanț. Pe timpul vacanței, el era responsabilitatea mea.


Când mă întorceam acasă, la părinți, aveam grijă de toți puii de câine pe care-i găseam pe-afară, le dădeam să mănânce, îi țineam în brațe până urcam în casă.

Odată am reușit să prind o pisică. În fiecare zi îi aduceam mâncare și îi vorbeam, apropiindu-mă de ea încă un pic, până când m-a lăsat să o iau în brațe. Am băgat-o în bluză, unde a adormit imediat, și am stat afară, cu ea în sân, până când s-a trezit. Eram foarte mândră că am reușit să o îmblânzesc.

Îmi amintesc și de o vrabie înghețată, pe care am găsit-o pe jos și am luat-o cu mine în casă, unde am înfășurat-o în bluza mea de trening. Eram convinsă că o să învie peste noapte dacă stă la căldură.

O altă influență a fost învățătoarea mea, tot o femeie frumoasă și înaltă, care aducea în clasă câte un pui de câine găsit în preajma școlii, căreia i-am dat într-un an o revistă „Pif et Hercule”, pe care abia mi-o dăruise tatăl meu, pentru că uitasem, sau nu știusem, că e ziua ei, iar când m-a întrebat dacă e sigur un cadou pentru ea, eu i-am spus că da. Cred că am simțit că trebuie să-i răsplătesc bunătatea.

Îmi doream foarte tare ca Broscoiul, Sobolul, Bursucul și celelalte animale din „Vântul prin sălcii” să fie prietenii mei. Dar, pentru că nu îi găseam nicăieri în realitate, am început să scriu, după ce am citit cartea, un roman pentru copii, cu animale, o carte la care am tot scris de-a lungul timpului, până când am împlinit 14 ani. Cred că m-am împotmolit pentru că mi se schimbase simțul umorului. Sau pentru că trebuia să fiu mai prezentă în realitate.

Sufeream cumplit când asistam neputincioasă la scenele de cruzime din realitate, așa cum sufăr și acum, sau când animalele din cărțile pe care le citeam erau în primejdie sau mureau. Am plâns în hohote, pe tăcute, ascunsă după un corp al bibliotecii, să nu mă vadă părinții, când a murit (cred, nu-mi mai amintesc bine acum) maimuța din „Singur pe lume”. Mi se strângea inima când Lassie era în pericol.


Am plâns când am văzut filmul „Eight below” (2006). La fel mi s-a întâmplat și la „Red dog” (2011). De fapt, așa mi se întâmplă la orice film în care mor animale, mai ales câini, dar cele două m-au epuizat emoțional. Nu am rezistat să văd nici măcar jumătate din „The bear” (1988).

Pe Shadowmere, calul cu ochi de foc din Skyrim, jocul meu preferat pe computer, pe care cred că o să-l joc și la bătrânețe, îl feresc de lupte, îi spun să m-aștepte la grajduri când trebuie să plec în misiuni. Și mi-e milă de lupii și urșii care umblă prin pădurile superbe din Skyrim, dar nu am ce să fac dacă ei mă atacă.

Urmăresc pe Facebook câteva asociații românești și străine, care se ocupă cu salvarea câinilor fără stăpâni, și citesc cu plăcere poveștile cu final fericit pentru că îmi redau încrederea în om.

M-am rugat mult de părinți să îmi ia un câine, dar abia prin clasa a noua au acceptat să-mi ia un motan, căruia tatăl meu i-a pus numele Pet. Îmi amintesc că am încercat să-l învăț să doarmă în pătuțul lui, dar el venea în timpul nopții pe furiș și se lungea la capul meu. Și îmi mai amintesc că, în timp ce eu plângeam pe canapea pentru că nu mă sunase un băiat, o adevărată tragedie pe atunci, motanul se rostogolea pe covor, făcând tot felul de chestii amuzante, ca să mă înveselească.

L-am învățat, în schimb, să iasă afară, pentru că mi se părea că asta își dorește – stătea mult timp la geam și se uita lung în zare. Am ieșit cu el în fiecare zi, mergând pe lângă el, prin iarbă, să nu fugă în casă, până când s-a obișnuit și a ajuns să ceară singur afară. Când venea acasă, miorlăia la ușă să-i dăm drumul. Cu timpul, a început să lipsească mai multe zile, chiar săptămâni, până când nu a mai venit.

După naștere, creierul femeii se modifică. Nu o spun eu, ci studiile despre care am tot citit ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Așa că, după ce am născut, nivelul de empatie mi-a crescut atât de mult încât am suferit cumplit pentru toți câinii pe care i-am întâlnit pe stradă, disperată că nu îi pot ajuta.
Iar când fiul meu a împlinit trei luni, a murit tatăl meu, după câțiva ani de chin, și atunci mi-a sărit arcul inimii.

Într-o zi, în timp ce îl plimbam pe fiul meu în căruț, am văzut într-o curte părăsită un câine bătrân, care abia se mișca, amușinând în praf. Ne-am întors repede acasă și i-am spus plângând soțului meu să-i ducă mâncare și apă. Din ziua următoare i-am dus numai eu, dându-i prin gard, unde, după câteva zile, a învățat să mă aștepte. Și am descoperit că mai era un câine acolo, o fată care putea să iasă prin gard oricând voia.

Privirea lui n-o s-o uit niciodată. Dar cel mai rău mă durea că nu puteam să-l mângâi.

În ultima zi, când m-am apropiat de curte și am văzut că nu e la gard, l-am chemat, crezând că e prin iarbă și nu se mai poate ridica. Atunci am auzit o vecină strigându-mi să nu mă mai uit după el. Fusese eutanasiat. De la ea am aflat că avusese cancer și, probabil, vreo 20 de ani, că fusese abandonat de proprietari, în urmă cu 15 ani, dar că cineva avusese grijă de el și de fată, care apăruse într-o zi acolo și nu mai plecase de lângă el.

Eu am plecat de acolo plângând. Mâncarea pe care i-o pregătisem le-am dat-o câinilor din parc.

M-am mai dus o vreme cu mâncare și apă pentru fată, până m-am convins că e îngrijită. Mă bucur mult când ne mai întâlnim.

Mai am o poveste cu niște pui de pisică abandonați în curtea unei biserici, cărora le-am dus mâncare și apă până s-au supărat oamenii și i-au făcut să dispară. M-am simțit groaznic, de parcă, în loc să-i salvez, atrăgând atenția asupra lor, le-am adus, de fapt, moartea.

Acum, de când am învățat să-mi controlez noul creier, vorbesc cu toți câinii pe care îi întâlnesc în drum, le dau să mănânce dacă am ceva la mine, dacă nu, le cumpăr, cu unii deja m-am împrietenit. Fac asta și când mă plimb cu fiul meu, care, acum, la 2 ani și 2 luni, de câte ori vede un câine, strigă „Cuțu fumos”, iar eu mă bucur și sper, pe ascuns, să fiu eu primul lui exemplu de empatie. Cred că lumea are nevoie de mai mulți oameni empatici. Viitorul lumii sunt ei.

Acasă avem doi câini, două fete, Happy (7 ani, pechinez) și Izzy (3 ani, buldog francez) și un motan, Washington (aproximativ 3 ani, galben tărcat).

Happy a fost multă vreme singură la părinți. Am răsfățat-o atât de mult încât a dezvoltat un comportament ușor isteric. Era zăpăcită rău când era mică, mi-a ros absolut toate perechile de pantofi și sandale, mă trezea noaptea ronțăindu-mi părul, sau urechile, o zbughea pe ușă afară când nu te așteptai. Dar, de când au apărut Washington și, mai ales, Izzy, s-a liniștit mult.

Pe Washington l-a luat soțul meu de pe stradă, avea vreo două luni, era foarte bolnav şi nu ştiam dacă e fată sau băiat, iar asta mi-a fost, mai târziu, sursă de inspiraţie pentru proza scurtă „Cum ne-am dat seama că este băiat”, publicată în revista online Subcapitol.ro. Şi despre fete am scris multe proze scurte, dar nu au fost încă publicate.
Cât timp a făcut tratament, l-am ținut pe pieptul meu, să doarmă. Eu îi iubesc pe toți la fel, dar
cred că de el sunt îndrăgostită. Seara miorlăie să-l iau la culcare.

A mai fost bolnav o dată. Când eram în ultimul trimestru de sarcină, când creierul începea să facă pregătiri pentru o altă viață și mă trezea din somn, m-am întâlnit noaptea cu el în bucătărie. Abia putea să respire. Miorlăia răgușit și se uita la mine, iar eu nu știam ce să-i fac. Am încălzit lapte, am băut amândoi, ne-am mai liniștit și ne-am culcat. În ziua următoare l-am dus, bineînțeles, la doctor.

A fost foarte bun prieten cu Happy până când s-a făcut un adolescent țâfnos. Castrarea lui a pus capăt certurilor, dar, din păcate, nu le-a reparat relația. Cred că am intervenit prea târziu și îmi pare rău, pentru că mi-aș fi dorit ca animalele mele să se iubească așa cum văd în filmulețele de pe Facebook.

Izzy, care a venit ultima, are izbucniri de agresivitate față de Happy, pe care, de fapt, o și domină. Situația era destul de tensionată, dar am reușit să rezolv multe probleme urmând sfaturile lui Cesar Millan, la a cărui emisiune mă uitam seara, pe când fiul meu era bebeluș. Ea este, de fapt, foarte sensibilă și iubitoare, e tipul de câine care se dăruiește stăpânului și e foarte tolerantă cu fiul meu.

Am scris mai multe despre ei pe blogul meu, pentru că nu vreau să uit nimic din viața lor.

Nu-mi pot imagina cum mi-ar fi viața dacă aș deschide ușa și nu m-ar întâmpina fetele mele, iar unul dintre băieții mei nu ar miorlăi la mine să-i dau mai repede ceva bun.

Credit foto: arhiva autoarei


Diana Geacăr s-a născut în 1984. Este scriitor și traducător. Scrie poezie, proză scurtă și literatură pentru copii. Are două volume de poezie publicate: „bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005) și „frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009). În 2017 îi va fi publicat cel de-al treilea volum, „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, la Editura Cartea Românească. Trăiește în Târgoviște.

Găsiți mâncare bună, accesorii, produse pentru pisici dar și produse pentru câini pe www.fera.ro!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *