Robert Gabriel Elekes (n. 1985, Brașov) este poet, performer și traducător, doctor în filologie cu o lucrare ce tratează opera scriitorilor germani din România anilor ʻ70-ʻ80. A publicat volumele: aici îmi iau dinții-n spinare și adio (Tracus Arte, 2015), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” și Premiul „Iustin Panța” pentru debut, și o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018). Din 2015, organizează în localul brașovean Tipografia seria de lecturi „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, ajunsă în toamna lui 2018 la ediția 33.
În cel mai recent volum al său, Elekes developează narațiunile efervescente și pline de contradicții ale unui subiect poetic cu o identitate supraetajată, alternând cadre din viața unui profesor universitar care se dedă la escapisme, cu cele ale îndrăgostitului mereu pe drumuri, ale prietenului solidar, ale singuraticului care își contemplă frustrările și nefericirile, păstrând în permanență un suflu (auto)persiflator. Deșurubând truisme și inserându-le în contexte cu finalități ironice, punând în lumina reflectoarelor detaliile intime și documentând cu o cruzime frisonantă viața în cele mai dureroase realități ale ei, Elekes șterge liniile de demarcație dintre existență și scris, mizând pe efectul sincerității absolute.
Șampania textelor din o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine o constituie temporizarea perfectă a instrumentelor și registrelor manipulate, în sensul că inserțiile funny, aliterațiile și asonanțele, metaforele de o naivitate jucată și confesiunile dezarmante sunt bine potrivite și dozate, explodând la momentul corespunzător pentru a crea efectul programat, exact ca într-un foc de artificii. Cinematice și bizare pe alocuri, ușor lynchiene, scenariile lui Elekes relevă consubstanțialitatea imaginației și a realității imediate, întrucât nu se poate face o distincție clară între filmul proiectat de minte asupra lucrurilor din jur și invers, poezia lui fiind rezultanta suprapunerii până la confundare a celor două „optici”.
Vocea din o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine relatează experiențe ce par modificate de niște lentile ale surmenării și epuizării, experiențe trăite on the road, între București și Brașov, între festivaluri de poezie, proteste și nopți etilice, între toalete CFR, camere de hotel, săli de curs, sufrageria familiei și lumile virtuale. Luându-și prietenii și membrii familiei în aceste aventuri halucina(n)te, pline de umor și cruzime în același timp, ca pe niște talismane care poartă noroc, Robert Elekes propune un exercițiu de spațializare a emoțiilor sub pretextul unei introspecții pe cât de hilare și entertaining, pe atât de alarmante și angoasante.
prima casă
orașul ăsta plin
de locuințe-n care
oamenii nu mă mai vor.
undeva în bartolomeu
la jumătate de drum
între nefamiliști și lidl
mama își ține capul într-o mână
și telecomanda în cealaltă
și butonează departe de sine.
sora mea picură în veceu
o she-jesus oarecare
transformă apa în sânge în timp
ce în privire îi îmbătrânește poza de profil.
în bucătărie supa o mănâncă pe bunica
la creier, la mațe, la cancer,
în timp ce se gândește la cum mâine trebuie.
tremură și bunicu-n pat,
se scobește în nas, face biluțe mici
și încearcă să dea coș cu ele
în urechea motanului care toarce
la picioarele lui goale și reci
și îngrozitor de albe.
nu mai e spațiu între ei,
nici o lamă de respirație nu mai încape.
chiar și fantoma tatălui meu
e ceva negru turtit
înghesuit la geamul din sufragerie
care se uită la mine cum trec
prin fața blocului
și mă îndrept
spre lidl, spre nefamiliști –
nici eu nu mai știu.
din o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018)
