Rita Chirian (n. 1982) a debutat editorial în 2006 cu volumul de poezie Sevraj, distins cu Premiul Național „Mihai Eminescuˮ. I-au urmat poker face (Vinea, 2010), Asperger (Cartea Românească, 2012) și Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016), pentru care a primit Premiul „Tânărul Scriitor al anuluiˮ. A tradus câteva romane din limba franceză și este redactor al revistelor Poesis Internațional, Euphorion și semnează cronici de carte în Vatra.
Profilul poetic al Ritei Chirian se conturează tot mai clar de la un volum la altul, pe măsură ce scriitura își atașează noi teritorii ale limbajului, experiențe poetice din zone estetice diferite și convertiri uluitoare ale decupajelor din real, din banalul cotidian. Ilustrativ în acest sens este volumul Casa fleacurilor, care nu doar că marchează punctul cel mai înalt al unei gradații ascendente până în momentul de față, ci impresionează prin magmatismul bine strunit al subiectului poetic, dozaje stilistice perfecte și prin axiomizări tranșante ale umanității. Itinerarul acestei cărți implică traversarea unor hățișuri emoționale, a unor goluri de aer și regiuni sufocante de pe harta unui subiect care trăiește totul ca și cum întreg corpul ar fi un mare creier. Discursul puternic intelectualizat (dar care nu strangulează emoția) investighează imagini ale unei fragilități normative, care structurează lumea, osaturi ale făpturilor vulnerabile, casante, care fac din textele Ritei Chirian un studiu amețitor despre caracterul precar și alterabil al umanității. Minuțios asamblate, imprevizibile, seducătoare prin cruzime și prin contraste ce indică o foarte bună stăpânire a mijloacelor artistice, poemele din Casa fleacurilor sunt notele de subsol ale unei imaginații explozive, ale unei conștiințe incoruptibile și ale unei sensibilități care nu negociază nimic cu voltajul senzorial. Deși conține secvențe de un vizionarism noir și fascicule de poezie socială, volumul rămâne, atât prin poemele ample în proză, cât și prin cele condensate, de doar câteva versuri, expresia necesității interne și toxice de a filma, prin obiectivul hipertrofiant al actantului poetic, colapsul personal și reconstruirea constantă a eului. Scormonind cu blândețe în încercările stângace și derizorii ale omului de a se autoapăra și de a-și delimita spațiul vital prin dragoste și alți demoni, Rita Chirian fixează, prin biopsiile sale poetice, diagnosticul unei existențe atinse de boală, de traumă, de surplusul de trăire al ființelor care nu au privilegiul de a putea suferi mai puțin.
risipă
bărcuță lichidă pe mare de fier, vorbărie în negru, marele acord care spune despre o scenă cu închipuiri, când tu dansezi cu adevărat, o singurătate din ce în ce mai caldă întorcând jumătăți de cuvinte, mâncare urcată în gură, bărbat prefăcându-se adormit, ori mort, de dragul liniilor perfecte, ceva ce credem adevărat și cât întindem mâna răscolim prin măruntaie, neștiind nimic pe de-a-ntregul, neștiind decât c-a existat o casă cu multe cadavre, că degetele au lins suprafețe, că ochii au fost schimbători și-au arătat păduri, că a fost un timp ca un ciorap găurit, când tu te gândeai de fapt să alergi prin camere aglomerate, să scoți obiectele de la loc numai ca să vezi că nu mai încap nicăieri, iar tu trebuie să fii – doar un joc – un bărbat trist, care numai de-atâta tristețe își trece degetul cu inel pe deasupra prafului, și dacă ne-am atinge, fie și din greșeală, și dacă ne-am atinge de cuib, chiar dacă n-am sparge vreun ou, pasărea tot l-ar părăsi, lucrurile pe care le-am scoate din loc nu le-am putea împinge nicăieri în lume, uriașul cor falsând, „singurătate pe pături de aer, canale de-acid tăind drumˮ, amintindu-ne că toți au pahar și tacâm, dar numai până către sfârșit, când leorpăim din pahare străine și mușcăm bucata care nu-i a noastră, batem tactul, sub baloane roșii, încet, pe fața de masă. sub ceasuri arătând aceeași oră, mâinile noastre văzute de foarte de sus sunt șoareci obezi, împerechindu-se.
din volumul Casa fleacurilor
