Opt povestiri și personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în acest volum, fie în zona lor de intimitate – dragoste, căsnicie, familie –, fie în viața lor socială și profesională.

Oricare este povestea lor – o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreață al cărei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârșitul unei nunți, o jurnalistă influentă a cărei încredere în sine este știrbită de revolta bruscă a soțului –, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei-bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere (pre)stabilite între ei.

„Universul ficţional al Cristinei Andrei surprinde prin diversitatea tipologiilor umane, prin subtilitate narativă şi prin capacitatea de a concentra, pe spaţii mici, poveşti de viaţă, destine frânte, portrete în mişcare ale unor oameni obişnuiţi. Prozele ei vorbesc despre irosire şi eşecuri existenţiale, despre vulnerabilitate şi bucurie, dragoste şi ură pustiitoare, furie şi tandreţe, despre suferinţă şi moarte, împletite, toate, în viaţa de zi cu zi. Opt secvenţe de viaţă cotidiană trăită tumultuos şi atinse, nu de puţine ori, de violenţă: consumul de alcool, frustrările de tot felul, insatisfacţiile ce rod încă din copilărie, incapacitatea de a-l înţelege şi de a-l cunoaşte pe celălalt le transformă pe (anti)eroinele celor opt naraţiuni în fiinţe lipsite de strălucire, atinse de degradare fizică şi morală. O infernală comedie umană se desfăşoară în aceste pagini de mare forţă, ce dezvăluie o prozatoare rafinată şi pe deplin stăpână a artei de a-şi seduce cititorii.”

Carmen Mușat

Matriarhat” se va lansa pe 23 aprilie, odată cu noua colecție de literatură română contemporană a Editurii Nemira,  „n’autor”, coordonată de Eli Bădică. Detalii aici.

„Matriarhat”, de Cristina Andrei – fragment

Colecția „n’autor”
Editura Nemira
240 p.

Bourrée d’Avignonez

Se auziseră multe în zilele din urmă. Fără să vrea, începuse să meargă şi ea mai repede, tresărea la fiecare zgomot, îşi verifica spatele de câte ori i se părea că aude paşi furişaţi. Nimeni nu ştia nimic precis, dar se vorbea de nişte violuri şi chiar despre nişte omoruri. Femei cu osebire blonde atacate, violate şi ucise. Putea să fie adevărat, putea să fie doar imaginarul colectiv, amplificat de tăcerea neclintită a autorităţilor. Nimic nu se poate întâmpla, tovarăşi, fără ca noi să ştim. Trăim într-o societate sigură, în care puţinele elemente declasate sunt supravegheate prin mijloace specifice şi disciplinate prin măsuri drastice. Erau oricum multe patrule de miliţie prin oraș, iar lumea se aduna devreme pe acasă. Umblau pe străzi la acele ore numai întârziaţii care se întorceau de la schimbul doi sau ghinioniştii care lucrau în schimbul trei.

Soacră-sa era furnizorul celor mai înspăimântătoare istorii. I le livra zilnic, la prânz, când se întorcea de la piaţă, cu sacoşele doldora de prada pentru care se trezea cu noaptea în cap şi pentru care şedea ore în şir în faţa alimentarelor, la cozile nesfârşite, niște animale greoaie, respirând uniform, mişcându-se lent ca în transă, adulmecând fără greş mirosul bucatelor puţine ascunse sub tejghele şi prin magazii, încremenind în aşteptare, oricât ar fi fost necesar. Auzea de la ea chiar mai mult decât atât. Răzbăteau din bucătărie icnetele de satisfacţie sau ţâţâielile nemulţumite, după cum deşerta din sarsanale captura zilei, când ea se trezea şi mergea încă ameţită de dulceaţa somnului spre chicinetă ca să-şi fiarbă o cafea, cu mai mult entuziasm atunci când avea din cea adevărată, pe care o mai primea când şi când de la vreun student cu restanţe. Atunci, fără să-l ceară, primea de la soacră şi buletinul informativ. Şapoul era invariabil s-a auzit, dragă, că acum câteva nopţi iar a atacat bestia aia cu chip de om. N-ai văzut, n-ai auzit nimic? De unde să aud şi unde să văd?, îi răspundea iritată. Păi, ce ştiu eu? Pe unde umbli tu noaptea, prin oraş, ce ştiu eu? Dialogul se repeta identic. Păi, ce, oraşul ăsta are două uliţe şi-o primărie? Mai terminaţi cu prostiile astea. Iar bagă ăştia frica în voi, ca să nu mai iasă lumea noaptea pe stradă. Să ne închidă ca pe găini în cuştile astea supraetajate. Supraetajate, supraetajate. De ce n-ai rămas la tac-tu în bătătură dacă ţi-e scârbă aşa de supraetajate? Şi vezi, păcatelor, pe unde umbli noaptea, dacă o fi aşa cum spui, cu câinii şi cu pisicile alea. Da’ io ţi-o spui de la obraz, nu mă feresc! Io cred că te duci exact într-o supraetajată de-asta şi nu singură, că prost mai e şi fii-miu ăsta, crede toate alea ce i le spui, că dacă n-aş fi io, aţi muri de foame zicea, trântind pe masă un borcan cu conopidă în saramură, o conservă de sardine în ulei, vietnameză, sau un borcan cu tocană de legume, o pungă de tăiţei ori un borcan cu zacuscă şi peste el o cutie cu mazăre, după cum era ziua, luni sau marţi, bună sau rea. Mai toate erau rele și mai întotdeauna soacra pornită. Şi el, bietu’ băiat, sensibil cum e, ar fi vai de capul lui, că n-are cine să-i facă o frecţie şi să-i deie un piramidon, că tu nu eşti acasă niciodată. Şi pă urmă aud că tot io sunt rea. Aşa e când îmbătrâneşti şi n-are tineretul loc de tine. Erau dialoguri în care nu se schimba nimic. Variabil era că, după ce golea plasele, bătrâna curăţa uneori morcovi, alteori ceapă sau cartofi sub jetul anemic de apă şi o bombănea, furând-o cu coada ochiului, să vadă ce efect au vorbele asupra ei. N-aveau niciunul. Se obişnuise. Aştepta punctul de fierbere. Al apei. Pândea metamorfoza lichidului în abur. Nu mai aştepta spuma bulbucilor, înghesuiţi unii într-alţii. De cum se umfla prima bulă pe suprafaţa tremurată a apei din ibric, împrăștia în ploaie cele trei linguriţe de cafea. Se uita la vulcanul întors care înghiţea pulberea maronie înspumându-se pe de lături şi lăsa amestecul să se umfle, ca o cocoaşă de cămilă adăpată în deşert. Apoi culegea cu muchia linguriţei caimacul pufos şi îl punea cu grijă pe fundul alb şi rece al ceştii. Lăsa încă cinci minute zaţul să se aşeze pe fund, pe urmă turna în şuvoi aburind cafeaua şi se întorcea în cameră, să respire în peticul de libertate decupat în betonul peretelui care dădea înspre lac.

Deschidea fereastra larg, oricât de frig sau de cald ar fi fost, chiar dacă ploua în torente sau ningea în rafale, îşi pironea privirea peste oglinda apei, ocolind siluetele greoaie ale schelelor pe care muncitorii-acrobaţi construiau alte blocuri ce se înălţau pe malul celălalt, şi îşi începea ziua. Mereu avea de făcut lucruri care nu încăpeau în cele zece-douăsprezece ore de lumină. Curse pe care nu le putea evita. Biblioteca, pentru tot felul de însemnări, note, completări, verificări de date, pe care profesorul o ruga să i le aducă. El nu avea niciodată timp pentru altceva decât pentru şedinţe, instructaje, ateliere de perfecţionare a cadrelor. Tot ea se ocupa de seminarul cu laborator pentru anul doi, de laboratorul pentru anul trei, de corectarea lucrărilor studenţilor. Abia mai apuca să citească sau să scrie câte ceva şi pentru doctoratul pe care nu ştia dacă va mai apuca să-l mai dea vreodată. Erau apoi drumul în marginea oraşului la căţei, cu oprire la cârciuma sordidă unde Nicoleta avea să-i dea pe furiş resturile de mâncare din bucătărie pentru animale, în schimbul a câţiva lei, pe urmă pisicuţele şi din nou drumul spre casă. Multe şi aceleaşi mereu. Într-o vârtelniţă obositoare, pe care n-avea s-o oprească decât moartea. Gândul ăsta o înspăimânta. Trăia monoton, ca o câmpie stearpă pe care nici cârtiţele nu săpau muşuroaie. Când se termina cafeaua, era gata şi ţintarul treburilor ei de peste zi. Deşi temerile soacră-sii i se păreau stupide, îşi propusese totuşi să fie ceva mai atentă şi să ajungă acasă mai devreme, oricât i-ar fi fost de greu și de neplăcut.

Seară de seară, se întorcea fără nicio bucurie şi se închidea repede în camera ei, să nu mai vadă strania pereche alcătuită din bărbatul ei ipohondru şi soacră-sa, mutată la ei imediat după căsătorie, că băiatul este sensibil şi necesită multă îngrijire pe care numai eu ştiu să i-o dau. Şi i-o dădea. Se instalase în camera mare din apartamentul obţinut de ea de la facultate într-un cartier nou, muncitoresc. Trei camere la etajul opt într-un bloc uriaş, ca o morişcă cu trei aripi. De la ferestre, vedea întinderea sălbăticită a lacului botezat după o întreprindere care producea aparate optice. Acolo fusese un maidan pe locul unei foste fabrici de cărămidă. Anii de avânt revoluţionar, orele interminabile de muncă voluntară, un număr nesfârşit de elevi, studenţi şi militari, câteva izvoare naturale şi nişte ploi diluviene schimbaseră faţa locului cu totul.

Despre Cristina Andrei

Credit foto: Raluca Ene

Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană.

După câțiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluția din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacțiile Cultural, Viața spirituală, Educație-Ştiință, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalități culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.

În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanții a două lumi despărțite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al ll-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.

În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigațiile privind descoperirea victimelor comunismului.

A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente.

S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză „Oraşul”, apărută în 2015.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *