Zilele acestea am primit un set de cărţi pentru copii de la Editura Cartier. Cărţile sînt desenate, ilustrate de Lică Sainciuc. Le răsfoim şi citim pe îndelete cu Saşa, copilul meu de doar 4 ani. Saşa îl descoperă, eu îl redescopăr pe Lică Sainciuc, cel mai important „ilustrator de carte” din Republica Moldova. Cu aceste cărţi semnate de Lică Sainciuc au crescut generaţii şi generaţii de copii. Am încercat zilele acestea să stau puţin de vorbă cu Lică Sainciuc, acest om-instituţie, cel care a ilustrat peste 100 de cărţi.

 

Lică Sainciuc, omul care a desenat poate cele mai frumoase cărţi pentru copii din RM, a fost şi el copil. Ce a însemnat copilăria lui Lică Sainciuc? Care au fost cărţile copilăriei dumneavoastră? Aveţi ceva deosebit la care reveniţi şi azi?

Când m-am născut, au fost anulate cartelele alimentare. Până atunci puteai cumpăra pâine doar pe cartelă, o anumită cantitate, şi numai la oraş. Ţăranii înfometaţi veneau să moară la oraş… Dar cu timpul se făcea mai bine, astfel pot zice că de la naştere am fost martor permanent al progresului.

Cărţi pentru copii… Țin minte că era o colecţie legată de reviste pentru copii (dar mai mari) de până la revoluţie Другъ Дѣтей. Aici am cunoscut pentru prima dată comicsurile: un vânător cu o puşcă se culcă sub un copac şi adoarme; deasupra lui pe o creangă se aşază un fazan; pe puşca sprijinită de copac se târăşte un şarpe; şarpele declanşează arma şi fazanul cade împuşcat; vânătorul se trezeşte. Îmi aduc aminte textul însoţitor, poate parţial:

Ѳома Ильичъ

Такъ любитъ дичь,

Большой стрѣлокъ

Ѳома Ильичъ.

Lui Foma Ilici îi place vânatul,

Foma Ilici e un mare vânător.

Pe atunci comicsul era considerat „duşmănos”, a început să apară în reviste abia prin anii ’60… Odată bunicul meu a împrumutat de la cineva pe vreo două săptămâni o carte de fraţii Grimm, tot o ediţie din perioada ţaristă cu nişte gravuri foarte frumoase. Îmi plăceau mult poveştile lui Gogol, Puşkin. Eram obişnuit cu gramatica rusă prerevoluţionară.

Ceva mai târziu au început să apară cărţi ruseşti sovietice — Marşak, Tuvim, Ciukovski, Конёк-горбунок de Erşov, cu poze alb-negru, pe care le coloram eu singur; mai târziu au apărut color Andersen şi Poveşti chinezeşti cu desene de V. Konaşevici (ultima o am şi acum — celelalte s-au risipit), de cărţi româneşti nici vorbă. Dar cărţile mele preferate erau cele de artă — pline de poze, pe care le puteai răsfoi la nesfârşit, precum Musée d’Art sau Исторія искусствъ de Gnedici, şi multe alte.

Mai aveam o altă bibliotecă, sus în pod. Stătuse la noi în gazdă un „lector de popularizare a ştiinţei”, de la care au rămas multe-multe cărţulii duse apoi în pod. Aceasta-mi era enciclopedia raţională: aflam de acolo cum e alcătuit macrocosmul şi microcosmul, despre electricitate şi motorul cu abur, despre plante şi animale, despre egipturi şi grecii, despre limbi şi popoare.

Un caz curios care mi s-a întipărit: era pe acolo în pod şi o cărticică despre magnetism… magneţi. Şi era ceva şi despre electromagneţi, era şi o schemă alăturată: un cui înfăşurat cu un fir metalic ale cărui capete erau unite la o baterie electrică, dintr-acelea pentru lanternă – şi cuiul se magnetiza. Am repetat experimentul, am făcut totul exact ca în poză – dar ioc! Nimic. Niciun efect. Trebuia să mă consult cu cei mari. Părinţii nu m-au putut lămuri, ambii fiind pictori, departe de inginerie. Bunicii ţineau de altă generaţie, nefamiliarizată cu electricitatea — când se ardea vreun bec, chemau electricianul din vecinătate să-l schimbe. Ultima mea speranţă era unchiul Vladec, profesor de educaţie fizică, care putea singur să schimbe becurile, să înşurubeze şi să deşurubeze diferite gadgeturi, avea o colecţie de cronometre sportive şi de insigne ГТО (Gata pentru Muncă şi Apărare) şi un aparat de radio cu pick-up. I-am povestit necazul – dar a dat din umeri, neştiind ce să mă sfătuiască. Abia mulţi ani mai târziu mi-am dat seama ce se întâmplase de fapt: firul nu era izolat… folosisem o sârmă cu care bunicul prindea faguri de ceară pe rame, aveam în curte stupi de albine. Şi mai aveam în pod nişte reviste interbelice (astăzi li s-ar zice VIP-magazin) cu automobile din cele mai moderne, şi mobilier, şi vestimentaţie — erau color dar desenate… probabil fotografia color bună de tipar nu prea exista pe atunci.

sainciuc_ernu 2

Care a fost relaţia cu părinţii dumneavoastră, Valentina Rusu-Ciobanu şi Glebus Sainciuc, cunoscuţi artişti plastici? Ştiu că e mereu o problemă cînd fiul calcă pe urmele părinţilor, profesînd aceeaşi meserie. Sau poate de asta aţi ales să „fugiţi de ei” alegînd domeniul ilustraţiei de cărţi pentru copii?

Desenam de când mă ţin minte. Aveam condiţii prielnice: culori, hârtie, linişte. Сopiii vecinilor nu prea veneau să se joace cu mine, de frica albinelor. Şi eram de tip introvert pe deasupra. Pe la patru-cinci ani am pornit primul proiect de carte. Am luat mai multe foi de hârtie, le-am cusut cu aţă, căpătând un caiet. Am scris denumirea cărţii Басни и смехи — însemnând, probabil, Basme şi bancuri… Dar era prea epuizant să duc proiectul la bun sfârşit.

Cu părinţii nu am avut niciun fel de competiţie, şi nici între ei. Fiecare se ocupa cu ale lui. La început atelierul era chiar în casa noastră, în care stau şi acum, ridicată de bunici în 1913. Şi până acum acelor camere din casă li se zice „atelier”. Se aduna multă lume aici: pictori, poeţi, actori,compozitori, cineaşti — boemă. Sistemul sovietic era semisclavagist, nu aveai voie să trăieşti la oraş fără viză de reşedinţă, neavând viză, nu puteai să te angajezi în vreun serviciu, nefiind încadrat în muncă, erai considerat trântor bun de represalii – cerc vicios; iar la ţară oamenii în general nu aveau buletine, şi puteau evada doar în armată sau la învăţătură. Şi foarte multă lume a trecut prin viza de reşedinţă în casa noastră, până se aranjau lucrurile cât de cât.

În anul 1957 a fost admisă limba orală. Scrisul şi gramatica rămâneau ruseşti până în 1989. Era un mare progres, a fost permisă literatura clasică, dacă vorbeai normal, nu puteai fi denunţat că vorbeşti în limba română, numai în caz că scriai

limba până la 1957

limba până la 1957

Cum aţi ales să fiţi ilustrator de carte pentru copii? Cum a început această aventură? Nu este cel mai uşor domeniu pentru că e aproape imposibil să minţi copiii…

Deloc nu-mi pare adecvat termenul „ilustraţie” în cazul cărţilor pentru copii mici, sensul primar fiind de ceva auxiliar, însoţitor: adică există ceva de bază şi ilustrarea acestui ceva. Poate fi ilustraţie grafică, ilustraţie muzicală, ilustraţie textuală, care contribuie la înţelegerea, la deschiderea operei de bază. Or, la o carte pentru copiii mici, în special cei care nu prea ştiu să citească, desenul este primordial, iar textul complementar. Prefer termenul „desene” sau, dacă doriţi, „grafică de carte”.

The Pickwick Papers a pornit ca o ilustraţie textuală a unor desene într-un periodic – i se aduceau săptămânal lui Dickens desenele, şi el născocea textul. Dar astăzi nimeni nu numeşte cartea „ilustraţie”.

Ce însemna să fii ilustrator de carte în perioada comunistă? Care erau problemele şi avantajele pe care le aveaţi atunci? Ştiu, de exemplu, că mulţi artişti extraordinari din URSS, pentru a nu fi nevoiţi să onoreze comenzi de stat compromiţătoare, se refugiau în ilustrarea de carte. Cîştigau destui bani cît să-şi întreţină familia şi să aibă o anumită autonomie, dar aveau şi suficient timp să creeze ceea ce-şi doreau. Am citit asta la Kabakov, de exemplu. Cum a fost pentru dumneavoastră?

Visam încă din anii de şcoală să fac cărţi pentru copii. Făceam desene pentru revista umoristică Chipăruş, şi erau acceptate, dar la edituri nu puteam pătrunde, erau bine păzite… Am avut noroc de colegul meu de clasă Valeriu Gheorghiu, care, absolvind Litere, se aranjase la o editură, şi prin el am avut câteva comenzi de coperte — de multe ori se cerea rapiditatea executării, şi asta îmi reuşea… Apoi am fost admis şi la cărţi pentru copii, la început numai alb-negru. Şi aici iarăşi a fost vorba de noroc: am făcut o cărticică de Agnia Barto, o autoare de la Moscova, tradusă la noi, tot la alb-negru – şi, deodată, hop! i se decernează Premiul Lenin — şi cartea trebuie să fie color, desigur, şi o colorez repede… După acest caz mi-a fost mult mai uşor, lumea a început să mă cunoască, iar mulţi scriitori insistau să fie „ilustraţi” de mine.

Produsul editorial era controlat mult mai sever de autorităţi decât arta de şevalet, aşa că nu putea fi vorba de niciun refugiu. Un tablou pur şi simplu nu era admis la expoziţie, îl luai înapoi acasă şi atât — cartea deja tipărită care nu satisfăcea cerinţele ideologice trebuia să fie retrasă din librării şi biblioteci şi nimicită, şi acest lucru era mult mai complicat… Aşa că cei de la edituri erau foarte vigilenţi. Pe lângă controlul local, exista şi unul central, de la metropolă: de pildă, când lucram la Abecedar, desenele erau trimise la Moscova şi verificate, am păstrat şi o recenzie parvenită din centru, în care, printre altele, se spunea:

Micuţilor le este oare ușor să se orienteze în acest abecedar, având atenție difuză şi voință slabă, şi-au pus oare această întrebare pictorii abecedarului? …

Astfel de teme precum țara, natura, munca, adică teme pe care le abordează întotdeauna cu multă seriozitate toţi autorii de abecedare, aici sunt rezolvate oarecum superficial: pp. 49, 95, 93, 75, 74 – sau sec pp. 152-153, fără găselniţe. Nici subiectele tematice ale patriei, ale culturii naționale nu prea abundă în carte. Și dacă există un material fotografic (vezi tema – Iuri Gagarin), ar fi de dorit să se includă şi nişte slide-uri cognitive frumoase. Îmbinarea unui slide cognitiv cu un desen vesel ar fi mai logică și mai clară decât îmbinarea accidentală a unor desene disparate.

„Abecedar”-ul necesită o îmbunătățire semnificativă din punct de vedere structural-compozițional, de dragul păstrării în el a inovării metodice introduse de către autori, de dragul purităţii formei artistice de carte.

Când s-a tipărit pentru prima dată Albinuţa, s-a făcut un denunţ la Moscova, dar cei de acolo au reacţionat pozitiv, negăsind nimic subversiv, şi chiar coperta cărţii a apărut atunci pe coperta revistei centrale В мире книг.

sainciuc_ernu 4

Care sînt tehnicile folosite cel mai mult? Care vă sînt cele mai apropiate? Cît de prietenoase şi de atractive vi se par noile tehnici computerizate?

Când aveam vreo unsprezece ani, visam la o carte, pe care o văzusem la cineva, intitulată Cartea tânărului radioamator, şi tot insistam pe lângă tata – şi tata, vai minune! mi-a făcut rost de ea, neînţelegând, de fapt, la ce-mi trebuie. Dar când eram şi mai mic, mi-au adus părinţii de la Moscova un joc de construcție electric… Îmi plăcea matematica, dar nu cea de la şcoală, ci exista o serie distractivă de Perelman: Aritmetica distractivă, Algebra distractivă, Geometria distractivă etc.

Admiram riglele de calcul, mă atrăgea ceva în ele; când au început să apară calculatoare electronice aritmetice, imediat mi-am luat unul, apoi au apărut de cele programabile — puteai alcătui un program de o sută de paşi. Primul meu PC era făcut la Chişinău, existau la noi o sumedenie de uzine militare, mai făceau ei şi câte ceva pentru „uz casnic”. Era un calculator foarte rudimentar, dar în esenţă nu diferea de cele actuale. Drept display servea un televizor color, iar informaţia se stoca pe un casetofon, procesorul era de tip IBM şi utiliza două limbaje Assembler şi Basic. În artă plastică mă preocupau tot felul de inovaţii — imediat ce apărea ceva nou, încercam să aplic la ceea ce făceam. Aerograful, rapidograful, pixul, letrosetul, vopsele pe bază de lianţi moderni polivinilacetat şi acril, ecolina. Era ca în Epoca Renaşterii — se încerca, se experimenta, se rata. Dar nu puteam presupune că se vor îmbina calculatorul şi arta vizuală, generând o ramură nouă.

(editia 1979 și 2015)

(editia 1979)

(ediția 2015)

(ediția 2015)

Albinuţa este o carte după care au învăţat să citească generaţii la rînd. Am şi varianta cu litere rusești, dar şi pe cea cu litere latine. Se pare că e prima carte apărută cu litere latine din perioada sovietică. Ce a însemnat acest volum pentru dumneavoastră şi ce a însemnat această trecere? Există diferenţe esenţiale între cele două versiuni? Spuneţi-mi, vă rog, odată cu căderea comunismului s-a schimbat ceva esenţial în industria de carte pentru copii? Cum s-a schimbat pentru dumneavoastră meseria de desenator de carte pentru copii după ’90? Ştiu că aţi făcut prima Scufiță Roșie pentru fiica dumneavoastră Ileana. E într-un singur exemplar. Textul e scris de mînă. Imaginile sînt deosebite. Cum e să faci o carte într-un exemplar?

Când mi s-a născut fiica cea mare, Ileana-Tudora, am încercat să introduc în familie poliligvismul, drept reacţie la situaţia de atunci în Chişinău de monoligvism: aici se pornea de la consideraţia că, adică, lasă copilul să ştie numai ruseşte, nu-i mai trebuie şi româna, că va produce încurcătură — nu va mai şti nicio limbă. Deci vorbeam cu ea din faşă englezeşte, mama ei româneşte, iar mama mamei, fiind rusoaică, ruseşte. Iar când a ajuns la vârsta potrivită să-i citesc poveşti, mi-am dat seama că nu există cărţi, şi am început să-i fac eu însumi. Astfel au apărut şi Red Riding Hood, şi Snow White, şi Puss in Boots, şi altele într-un singur exemplar. Era mai uşor cu textele, le găseam din nişte ediţii pentru maturi, le copiam de mână şi le desenam. Mă deprinsesem cu aşa ceva, şi în 1988 am publicat cărţulii de acestea şi româneşte, numind seria Codobelc. Şi prima carte pentru copii în grafie latină din vara anului 1989 era tot din seria Codobelc. Atunci s-a dat voie „в порядке эксперимента” („de probă”) să fie publicat câte ceva şi cu litere latine, şi iată vin eu la Costică Dragomir, redactor responsabil la Editura Literatura Artistică, și-i propun:

— Hai să facem şi noi „de probă” o cărticică cu litere latine pentru cei mici! La care el îmi răspunde:

— D-apoi noi vrem, dar cei de la tipografie zic că n-au seturi de litere.

— Atâta treabă! îi răspund eu. Las’ c-o scriu eu de mână.

sainciuc_ernu 6

Şi astfel a apărut Nani-nani. Nicio literă culeasă. Toate sunt scrise de mână. Iar la 31 august 1989 alfabetul latin a fost acceptat oficial. Avea Gorbaciov o vorbă: „Procesul a demarat”. Numai că a doua zi era 1 septembrie şi copiii aveau să meargă la şcoală, iar un abecedar nu exista. Şi am pornit aventura Abecedarului. Stăteam zile şi nopţi şi făceam fascicule — Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi eu; care imediat erau publicate în ziare republicane, învăţătorii şi părinţii le decupau săptămânal, şi pic cu pic le tot adăugau caieţelele. Astfel copii au căpătat un abecedar. Şi toţi şefii care coordonau procesul erau pe atunci membri ai Partidului Comunist, care a fost dizolvat abia în 1991, după puci, aşa că pe la noi buba nu consta în comunism, ca în România, ci în imperialism, lingvicidul fiind aplicat atât de comunişti, cât şi de anticomunişti.

Şi atât de bine „a demarat procesul”, că cei din România au intuit că întârzie, şi peste trei luni l-au detronat pe Ceauşescu.

sainciuc_ernu 7

Am văzut că sînteţi pasionat de oraşul Chişinău, oraşul în care a trăit generaţii la rînd familia Sainciuc. I-aţi dedicat cîteva cărţi. Ce înseamnă acest oraş pentru dumneavoastră şi cum îl tot studiaţi, arhivaţi, fotografiaţi, desenaţi?

Fiindu-mi cam toată viaţa consacrată imaginii, am abordat şi problema Chişinăului din acest punct de vedere, această (problemă) constând într-o lipsă aproape cu desăvârşire a unei atitudini miloase faţă de oraş, şi dominaţia unei mentalităţi consumatoriste chiar şi privind istoria sa. Acestea (atitudinea şi mentalitatea), cu o doză bună de cinism, sunt permanent amestecate cu diferite speculaţii politice (aflându-ne la o mare răscruce de drumuri), de după care mai că nu se desluşeşte devenirea şi durabilitatea localităţii.

Nu fac concurenţă savanţilor. Ei abordează adevărul ştiinţific, pe când eu — adevărul artistic.
Am început să descopăr oraşul vechi din fragedă copilărie. Creşteam la bunicii din partea tatei în zona Sântăvineri, iar bunicii ceilalţi, de pe mamă, aveau casa în zona Galatei, astfel că deseori parcurgeam drumul prin partea veche a oraşului, mereu fiind martor al schimbărilor nefaste, al replanificării şi demolării, al desfiinţării istoriei. Era doar un sentiment al pierderii, distrugerii, fără vreo conştientizare concretă. Abia mai târziu am început să caut rădăcinile dezastrului, şi cu cât mai multe aflam, cu atât mai puţine vestigii rămâneau… Nu ştiu dacă mai există vreun alt oraş din Europa care să fi fost remodelat în acest hal. E ceva foarte dureros.

Este abominabilă şi falsificarea istoriei oraşului. Minciuna era introdusă în calitate de instrument al agresivităţii în timpul ţarismului, şi preluată la scară şi mai mare în perioada sovietică. Ideea primordială era că până la „eliberare” Chişinăul era doar un sătuc, şi abia după — oraş.

*** 

Lică Sainciuc s-a născut pe de 29 iunie 1947, în familia maeştrilor Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, în oraşul Chişinău. În anul 1971 absolveşte Institutul Politehnic din Chişinău, Secţia Arhitectură. Din anul 1975 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, iar în 1993 este ales în funcţia de Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova.

sainciuc_ernu 12

sainciuc_ernu 13

Din 1972, activează în domeniul picturii de şevalet, al artei teatral-decorative şi cinema — membru UCM.

Din 1995 — design editorial.

sainciuc_ernu 8

Posterul Nu credeam să’nvăţ a muri vrodată, 150 ani de la naşterea lui Eminescu, marcă poştală închinată posterului moldovenesc

Lică Sainciuc a ilustrat cu har peste 100 de cărţi: După flori în pădurea de iarnă de Agnia Barto (1978); Umbrela de Petru Cărare (1978); Alt pământ pe lume nu-i (1983), Cartea cu minuni (1986), Bunicuţa cu poveşti (1988), Enciclopedia cu zâmbete (1991), Copii şi păpădii (1992), Toată lumea face baie (1992) – toate de Constantin Dragomir; Abecedarul (1983 – 1991) împreună cu Grigore Vieru şi Spiridon Vangheli; Steaua lui Ciuboţel (1981), Guguţă şi prietenii săi (1983) de Spiridon Vangheli; Băieţelul din balon de Tudor Ştefan (1991); Bobocelul (1992),; povestea Cheiţa fermecată (1997); Regina nopţii (2007) şi Zâna celor micuţi (2008) de Lidia Hlib; Punguţa cu doi bani de Ion Creangă (2008); Fram ursul polar (2008) de Cezar Petrescu etc.

 

sainciuc_ernu 10

sainciuc_ernu 11

Evenimentul de referinţă în activitatea sa este ilustrarea cărţii Albinuţa de Grigore Vieru (1976-1977), menţionată la nivel naţional şi internaţional, reeditată de multiple ori.

sainciuc_ernu 15

Începând din 1988 a creat seria de cărţulii “Codobelc”, preponderent din folclorul copiilor.

Cărţi de autor: în 1988 editează Una două, hai că plouă, în 2007 Enciclopedia P. GUITZ, iar în 2015 Alfabetul cu poveşti.

sainciuc_ernu 14

În 2008 – Povestea celor Trei urşi, traducere după scriitorul englez Robert Southey (cartea surpriză la Salonul de Carte pentru Copii şi Tineret, ediţia a XII-a).

sainciuc_ernu 16

Lucrările sale au fost expuse în cadrul mai multor expoziţii.

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A publicat cărțile: Născut în URSS (2006), volum ce a primit premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, "Ultimii eretici ai Imperiului" (2010), " Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc." (2010, împreună cu Bogdan Alexandru Stănescu), "Intelighenţia rusă azi" (2012) și "Sunt un om de stânga" (2013).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *