Bookaholic

Matt Prior este un jurnalist economic doborît de marea criză din anii 2000, după o dubioasă investiţie într-un site propriu de poezie şi analiză financiară. Rămas fără slujbă, fără bani şi cu o ipotecă pe care n-o mai poate plăti, riscă să fie evacuat din locuinţă. Mai mult, Matt bănuieşte că soţia îl înşală cu fostul ei prieten din şcoală. Dar, cînd totul pare să se îndrepte spre un dezastru, fostul jurnalist descoperă o oportunitate nu tocmai legală de a face bani: comerţul cu marijuana. Cu un umor savuros şi o ironie muşcătoare, Jess Walter desfăşoară în romanul său o galerie de personaje contemporane absurde şi vag groteşti: un avocat ce încheie contracte standard pentru vînzarea de droguri, un director de ziar incompetent şi arogant, nişte cultivatori de marijuana nătîngi şi înduioşători. Ironia şi satira nu exclud însă tuşele calde, ce umanizează personajele lui Walter, fiinţe dezorientate prinse în vîrtejul unei lumi care şi-a pierdut reperele.

„Viața financiară a poeților”, de Jess Walter (fragment)

Editura Polirom
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual
Traducere din limba engleză și note de Bogdan Coşa
Carte publicată şi în ediţie digitală
312 p.

Lisa e deja în pat, cu ochelarii de citit pe vârful nasului, şi răsfoieşte o revistă. Din câte se pare, în seara asta nu vor fi SMS‑uri. Poate că Chuck e cu copiii. Sau poate că a avut un accident de muncă la ferăstrăul circular, a rămas fără degete şi nu va mai putea tasta niciodată.

— Mă gândeam… dacă n‑ai nimic împotrivă, zice Lisa fără să ridice nasul din revistă, să mă duc sâmbătă la un concert cu Dani.

Rămân încremenit locului, cu punga de căcat în mână.

— Cu Dani ?

Şi îmi amintesc de Dani, de seara trecută : „Ce romantic“ şi „Dumnezeule, ai de gând să o faci ?“

— Da…

Fără urmă de contact vizual.

— M‑a întrebat dacă nu vreau să vin.

— Ce concert ? întreb eu, de parcă Lisa s‑ar fi lansat în povestea asta fără să‑i fi pus la punct detaliile.

Îmi zice numele unei trupe de care eu n‑am auzit.

— Blue‑Eyed Jesus ? Bănuiesc că‑s buni. Ceva gen alt-country… Gen Wilco.

— A, da ! zic eu pătruns. Blue‑Eyed Jesus. Da, sunt buni. Sigur, ar trebui să te duci. Sună distractiv.

Apoi, demonic :

— Doar ştiu cât de mult îţi place Wilco.

Lisa detestă muzica celor de la Wilco.

— Ba nu, dar m‑am gândit că ar fi distractiv să merg la un concert. Şi cum Dani are un bilet în plus, n‑o să ne coste nimic.

— Sigur, ar trebui să te duci. Eu aş merge dacă aş avea ocazia.

— A ! Voiai… voiai să mergi şi tu ? se întoarce ea către mine.

Doamne, cum ne schimbăm ! Braţele ni se fleşcăiesc, facem burtă, părul ne încărunţeşte. Totul s‑a schimbat la acei doi oameni ai căror ochi s‑au întâlnit la conferinţa de presă – totul, în afară de ochi. Iar ai ei se uită în altă parte.

Şi mă prefac că am luat în calcul şi varianta asta :

— Poate.

— Eu te‑aş fi întrebat, zice ea, dar ştiu cât de mult deteşti să mergi la concerte.

Şi chiar detest să merg la concerte. Le detest de când am fost odată la un festival în aer liber şi aproape că am fost călcaţi în picioare. La propriu. Detest să plătesc de trei ori preţul unui CD doar ca să stau în picioare într‑o mulţime dezlănţuită şi să mă gândesc la unul din aceste două lucruri : (A) cântecul ăsta sună exact ca pe CD sau (B) cântecul ăsta nu sună deloc ca pe CD.

Lisa închide revista.

— Atunci vrei să caut o bonă ?

Iată‑ne. La masa de poker, fiecare cu cărţile lui în mână. De‑acum mizele sunt puse. E momentul să joc la cacealma sau să arunc cărţile. Sau… stai aşa.

— Pot să mă mai gândesc ?

Şi târăsc sacul de gunoi după mine pe scări în jos, bucuros că am lăsat jocul deschis. Asta e ceea ce numim „pas“ în poker : calea de mijloc.

Stivuiesc deşeurile reciclabile pe capacul tomberonului nostru cu rotile şi împing toată chestia spre alee, prin curtea noastră plină de frunze. Adevărata porţiune indezirabilă a indezirabilului nostru cartier începe de la aleea din spatele căsoaiei noastre : aleea noastră este graniţa demilitarizată a clasei de mijloc urbane. Începând din dreptul aleii, absolut totul, inclusiv casa noastră, e aranjat frumos, proprietarii îşi îngrijesc peluzele, vopsesc, plantează vegetaţie, schimbă acoperişuri, parchează maşini noi pe aleile lor. Dincolo de aleea noastră începe lumea neliniştitoare a vopselii scorojite, a rablelor şi a canapelelor scoase pe verande şi nu e nimic neobişnuit să vezi girofarurile maşinii de poliţie aruncând luciri intermitente peste casele de scânduri închiriate sau să auzi urletele şi declaraţiile de iubire ale beţivilor – „La masă, Damien ! Mişcă‑ţi curul ăla mare odată !“ –, care, în chip jalnic, ne fac pe mine şi pe Lisa să ne simţim superiori, cu stilul nostru mult mai cumpătat în care ne creştem copiii. (Şi totuşi pun pariu că majoritatea urlătorilor ăstora au un loc de muncă.)

Împing gunoiul înspre alee şi merg cu spatele la casă…

Casa mea…

Doamne, priveliştea asta îţi taie răsuflarea. Priveliştea e cea care ne‑a făcut să ne stabilim aici. Locuinţele din faţa noastră sunt construite pe terenuri late şi încă mi se mai taie răsuflarea când îmi văd casa din acest unghi, din fundul curţii : un deal lung, cu o pantă blândă, ce duce la arţarii groşi şi maiestuoşi de pe cealaltă parte a casei noastre cu etaj, toată numai unghiuri drepte, construită în stil Tudor în 1917, un felinar stradal pe colţ, bura de la ploaia de sfârşit de octombrie, ce iscă un coridor de ceaţă de‑a lungul străzii, astfel încât căsoiul nostru din cărămizi străluceşte în lumina diafană ca un decor de film din vechea Londră. De aici, din spate, banii şi stresul, munca de‑o viaţă, cât ne va lua ca să plătim locul ăsta (îmi aduc aminte cum calculam suma totală pe care o vom plăti în treizeci de ani şi mi se făcea rău), aproape că par să merite. Văzute de aproape, cărămizile zgrunţuroase şi acoperişul inegal o fac să semene cu un desen făcut de mâna şovăielnică a unui copil, dar de aici, din spate, dacă o priveşti cu ochii mijiţi, are ceva din conturul unui conac de ţară. Asta e casa de care eu şi Lisa ne‑am îndrăgostit, casa care a devenit, în toate privinţele, al treilea membru al căsniciei noastre, genul de spaţiu încăpător, în care trage curentul şi în care ne‑am imaginat întotdeauna când ne‑am gândit la vieţile noastre de adulţi căsătoriţi.

Despre Jess Walter

Jess Walter (n. 1965) este unul dintre autorii prestigioși ai noii generații de prozatori americani. Născut în Spokane, statul Washington, Walter a studiat la Eastern Washington University și a făcut carieră în jurnalism, scriind articole, eseuri și cronici pentru The New York Times, The Washington Post și The Boston Globe. Ca scriitor, a publicat pînă în prezent șase romane și un volum de povestiri, care au obținut mai multe premii naționale, l-au propulsat în atenția criticilor literari și au cucerit un public larg. Jess Walter a debutat în 2001 cu romanul Over Tumbled Graves, urmat deThe Land of the Blind (2003), Citizen Vince (2005), The Zero (2006), The Financial Lives of the Poets (2009) și Beautiful Ruins (2012, Frumoasele ruine, Polirom, 2014). În 2013 a publicat volumul de proză scurtă intitulat We Live in Water, în care sînt incluse texte apărute în antologii și reviste cu circulație națională precumHarpera€™s, Esquire, Playboy, ESPN The Magazine etc.

În 2005 a primit premiul Edgar Allan Poe pentru cel mai bun roman al anului (Citizen Vince), iar în 2006 s-a numărat printre finaliştii National Book Award cu The Zero.

În 2009, romanul Viaţa financiară a poeţilor a fost inclus printre cele mai bune cărţi ale anului de Time, Washington Post, Los Angeles Times şi alte publicaţii americane de marcă, precum şi de National Public Radio. Următorul său roman, Frumoasele ruine, s-a bucurat de acelaşi succes şi a ajuns, printre altele, pe prima poziţie în topul New York Times.

Receptarea critică a romanului Viața financiară a poeților – selectiv

„O carte de un comic sumbru şi o surprinzătoare tandreţe.” (Los Angeles Times)

„Personajul central al cărţii lui Jess Walter seamănă cu un Humbert Humbert drogat. Viaţa financiară a poeţilor este cel mai comic roman apărut recent despre stilul de viaţă american.” (Time)

„De la scena cumpărăturilor compulsive pe eBay şi pînă la prezentarea acidă şi seacă a schimbărilor ce distrug un ziar financiar, cartea aceasta etalează o inteligenţă periculos de tăioasă. Ea ne oferă o interpretare ingenioasă şi oportună a marii crize economice actuale.” (New York Times)

„O poveste de un grotesc delicios despre felul cum se duce de rîpă un vis american… o critică usturătoare a specificului acestei ţări şi a «sistemelor ruinate» care ne controlează. Cartea este condimentată cu tot felul de referinţe jucăuşe hiperactuale – Facebook, Wikipedia, ca să nu mai vorbim de singurul poem care menţionează în aceeaşi strofă magazinul Costco şi postul naţional de radio –, dar nu-i lipsesc nici consistenţa şi nici sensibilitatea.” (Washington Post)