fragment avanpremiera Frumoasele ruine Jess Walter

Frumoasele ruine este o incursiune plină de surprize în culisele fabricii de vise a filmului hollywoodian, mustind de intrigi perfide, aventuri amoroase și invidii mocnite. Povestea începe în 1962, în peisajul idilic de pe țărmurile stîncoase ale Mării Ligurice, cu întîlnirea dintre efemera starletă Dee Moray și italianul Pasquale Tursi, un tînăr proprietar de pensiune. Pasquale, îndrăgostit de starletă, află că Dee Moray, care părea bolnavă de cancer, este de fapt gravidă. Acesta pare a fi și motivul pentru care actrița, venită în Italia pentru turnarea filmului Cleopatra, este îndepărtată de pe platou de către producătorul Michael Deane.

Însă povestea lui Dee Moray are mai multe taine, care ies la iveală abia după cincizeci de ani, cînd protagoniștii de odinioară se reîntîlnesc în chip surprinzător și îi implică în istoria lor pe tînăra asistentă a longevivului Deane și pe un scriitor ratat, dornic să cucerească Hollywoodul. Cu un umor dulce-amar și o melancolie contracarată permanent de ironie, Jess Walter urmărește destinele tuturor acestor personaje printr-un șir de povești ce alcătuiesc un tablou al destinelor umane.

Frumoasele ruine, de Jess Walter (fragment)

Traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun

Biblioteca Polirom

Seria ACTUAL

Actriţa pe moarte a ajuns în satul lui în singurul fel în care se putea veni direct: într‑o barcă cu motor ce a intrat în golfuleţ, a trecut legănîndu‑se pe lîngă cheiul stîncos şi s‑a izbit de capătul debarcaderului. Femeia a ezitat o clipă la pupa ambarcaţiunii, apoi a întins o mînă subţire, cu care a apucat balustrada de mahon. Cu cealaltă şi‑a îndesat pe cap pălăria cu boruri largi. De jur împrejurul ei, pe valurile sclipitoare se spărgeau cioburi de lumină.

La douăzeci de metri distanţă, Pasquale Tursi a urmărit sosirea femeii ca într‑un vis. Sau, după cum avea să gîndească mai tîrziu, ca în opusul unui vis: o răbufnire de claritate după o viaţă de somnolenţă. Pasquale s‑a îndreptat de spate şi s‑a oprit din ce făcea, din ce făcuse toată primăvara aceea, adică din construirea unei plaje mai la vale de goala pensione a familiei. Cufundat pînă la piept în apa rece a Mării Ligurice, el azvîrlea pietre de mărimea unei pisici în încercarea de a întări digul şi de a împiedica valurile să‑i ducă în larg micul morman de nisip pentru construcţii. „Plaja“ lui Pasquale avea o lăţime de numai două bărci pescărești, iar terenul de dedesubtul acestui strat subţire de nisip era rocă stratificată, dar nu exista întindere mai plată în tot satul, o umbră de aşezare denumită ironic – sau, poate, cu speranţă – Porto, în ciuda faptului că singurele bărci ce veneau şi plecau în mod regulat aparţineau celor cîtorva pescari de sardine şi anşoa din sat. Restul numelui, Vergogna, însemna ruşine şi era o mărturie a începuturilor aşezării, întemeiată în secolul al şaptesprezecelea ca loc unde marinarii şi pescarii să‑şi găsească femei de o anumită… flexibilitate morală şi comercială.

În ziua cînd a zărit‑o prima dată pe frumoasa americancă, Pasquale era cufundat pînă la piept în apă şi în vise, imaginîndu‑şi micul şi pipernicitul Porto Vergogna drept o staţiune în plină înflorire şi pe el însuşi drept un om de afaceri rafinat al anilor şaizeci, un individ cu posibilităţi infinite în zorii unei modernităţi glorioase. Vedea peste tot semnele il boom‑ului – valul de bunăstare şi educaţie care transforma Italia. De ce nu şi aici ? Se întorsese de curînd acasă după patru ani petrecuţi în tumultuoasa Florenţă şi revenise în sătucul înapoiat al tinereţii lui imaginîndu‑şi că aduce cu el veşti esenţiale despre lumea cea mare – o eră luminoasă, plină de macchine strălucitoare, de televizoare şi telefoane, de martini‑uri duble şi femei în pantaloni mulaţi, de genul de atmosferă care pînă atunci păruse să existe numai în filme.

Porto Vergogna era un mănunchi îngrămădit de vreo duzină de case vechi, văruite, o capelă părăsită şi unicul punct de interes comercial al aşezării – hotelul şi cafeneaua minuscule aflate în proprietatea familiei lui Pasquale –, toate înghesuite ca o turmă de capre adormite într‑o cută a stîncilor abrupte. În spatele satului bolovanii se înălţau cale de două sute de metri, pînă la un versant de munţi negri, striaţi. Dedesubtul lui marea se întindea într‑un golfuleţ pietros, arcuit ca un crevete, de unde pescarii plecau şi unde se întorceau în fiecare zi. Cum era izolat de stînci în spate şi de mare în faţă, în sat nu se putuse ajunge niciodată cu căruţa sau cu maşina, aşa că străzile, în măsura în care existau, constau în cîteva poteci înguste printre case – drumeaguri pavate cu cărămidă, alei în pantă şi trepte atît de înguste, încît, dacă nu stăteai în piazza San Pietro, piaţeta cătunului, în orice altă parte a satului puteai întinde braţele în lateral şi atingeai ziduri pe ambele părţi.

În această privinţă îndepărtatul Porto Vergogna nu era foarte diferit de orăşelele neobişnuite de pe stîncile din Cinque Terre, dinspre nord, exceptînd faptul că era mai mic, mai izolat şi nu atît de pitoresc. De fapt proprietarii de hoteluri şi restaurante de la nord aveau o poreclă pentru sătucul ţintuit în cuta stîncii abrupte: culo di baldracca – crăpătura curvei. Dar, în ciuda dispreţului vecinilor săi, Pasquale, la fel ca tatăl său, ajunsese la convingerea că într‑o bună zi Porto Vergogna ar putea înflori la fel ca restul regiunii Levante, litoralul de la sud de Genova, care includea Cinque Terre, sau chiar ca oraşele turistice mai mari din regiunea Ponente – Portofino şi rafinata Rivieră italiană. Puţinii turişti străini care ajungeau cu barca sau pe jos în Porto Vergogna erau de obicei francezi sau elveţieni rătăciţi, dar Pasquale spera că anii şaizeci vor aduce un puhoi de americani, în frunte cu John Kennedy, preşedintele bravissimo al Statelor Unite, şi soţia sa, Jacqueline. Însă dacă satul său avea vreo şansă să devină acea destinazione turistica primaria la care visa el, Pasquale ştia că trebuia să atragă astfel de turişti, iar pentru asta era nevoie în primul rînd de o plajă.

Şi cum stătea Pasquale pe jumătate în apă, cu o piatră mare sub bărbie, barca de mahon roşiatic a intrat săltat în golfuleţul lui. Vechiul său prieten Orenzio pilota ambarcaţiunea pentru Gualfredo, înstăritul viticultor şi proprietar de hotel care controla turismul de la sud de Genova, dar a cărui şalupă sport şic, lungă de zece metri, nu ajungea decît rareori în Porto Vergogna. Pasquale urmări cum barca îşi încetineşte tangajul şi nu‑i trecu nimic altceva prin cap decît să strige „Orenzio !“ Salutul îl nedumeri pe acesta:erau prieteni de la doisprezece ani, dar nici el, nici Pasquale nu erau genul care strigă. Mai degrabă stilul lor era să se salute în tăcere, printr‑o buză ridicată, printr‑o sprînceană arcuită. Orenzio răspunse dînd sumbru din cap. Era întotdeauna serios cînd avea turişti în barcă, mai ales turişti americani.

— Sînt oameni serioşi, americanii, îi explicase odată Orenzio lui Pasquale. Mai bănuitori chiar şi decît nemţii. Dacă zîmbeşti prea mult, americanii îşi închipuie că‑i furi.

 

Frumoasele ruine, de Jezz Walter, este un titlu nou, publicat în colecția „Biblioteca Polirom”, și va fi lansat la Gaudeamus 2014 sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.30.

Despre Jess Walter

Jess Walter (n. 1965) este unul dintre autorii prestigioși ai noii generații de prozatori americani. Născut în Spokane, statul Washington, Walter a studiat la Eastern Washington University și a făcut carieră în jurnalism, scriind articole, eseuri și cronici pentru The New York Times, The Washington Post și The Boston Globe. Ca scriitor, a publicat pînă în prezent șase romane și un volum de povestiri, care au obținut mai multe premii naționale, l-au propulsat în atenția criticilor literari și au cucerit un public larg. Jess Walter a debutat în 2001 cu romanul Over Tumbled Graves, urmat de The Land of the Blind (2003), Citizen Vince (2005), The Zero (2006), The Financial Lives of the Poets (2009) și Beautiful Ruins (2012). În 2013 a publicat volumul de proză scurtă intitulat We Live in Water, în care sînt incluse texte apărute în antologii și reviste cu circulație națională precum Harpera€™s, Esquire, Playboy, ESPN The Magazine etc. În 2005 prozatorul a primit Premiul Edgar Allan Poe pentru cel mai bun roman al anului cu Citizen Vince, iar în 2006 s-a numărat printre finaliștii National Book Award cu The Zero. Cel mai recent roman al său, Beautiful Ruins (Frumoasele ruine), a ajuns pe prima poziție în topul The New York Times și a fost cotat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului în Esquire, The Washington Post, The New York Times și la National Public Radio. Cărțile lui Jess Walter sînt traduse în peste treizeci de limbi, cu un succes similar cu cel avut pe plan național. În prezent autorul trăiește în Spokane, în locurile sale natale.

Receptarea critică a romanului Frumoasele ruine – selectiv

„O proză plină de dinamism, cu schimbări abrupte de decor și un ansamblu de personaje cuceritoare.” (The Washington Post)

„Jess Walter își conturează povestea cu eleganță și cu tușe precise, reușind să redea atmosfera și ritmul fiecărui loc și timp. Este o poveste impresionantă despre iubire și frustrare, despre egoism și răbdarea sufletului omenesc.” (The Stranger)

„Frazele romanului aproape că vibrează melodic, firul poveștii e unul complex, iar un scriitor mai puțin înzestrat n-ar fi reușit niciodată să conceapă cu atîta măiestrie salturile de la o epocă la alta.” (L.A. Review of Books)

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *