Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este prima dintre cele patru cărți semnate de Andrei Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde. Merită, deci, o atenție specială, pentru că ne poate da, cred, câteva indicii despre motivele acestei dedublări. Ce l-a făcut pe deja celebrul Makine să-și inventeze un alter ego literar pentru a publica textul acesta, în 2001?

Au urmat, după cum știți, încă trei cărți – Les 20 000 Femmes de la vie d’un homme, în 2004, Lucrarea Iubirii, în 2006, și Alternașterea în 2011 (ultimele două, împreună cu Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, traduse, excelent de altfel de Irinel Antoniu, la Univers). De remarcat este că, în acești 10 ani, Andrei Makine a publicat bine mersi opt volume cu numele lui real, s-a bucurat de aprecierea cititorilor și a criticii literare și a câștigat premii. Bineînțeles, la o lectură profundă, un cititor atent își dă cu ușurință seama de similitudinile de stil și de idei dintre Osmonde și Makine. Ceea ce diferă însă e atitudinea, intensitatea textelor. Accentele sunt puse altfel la Osmonde și centrul de greutate al textului se schimbă.

Dintre ele, poate cea mai “cuminte” e Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrănire, prima. Dar ea anunță o parte dintre temele lui Osmonde din următoarele cărți și se leagă, subtextual și nu foarte cifrat, de temele lui Makine.

Se vorbeşte despre viaţa de cuplu, dragostea maternă, îmbătrânirea naturală la o femeie începând de la o anumită vârstă… Se ţine sub tăcere adevărul vieţii. Într-o zi, discursurile se sfărâmă şi e prea târziu pentru a reveni la esenţial, căci haosul morţii este acolo, dispersiunea pur chimică a acelui eu pe care ne chinuim să-l îmbrăcăm în moduri de a spune lucrurile…

Ei bine, Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este o carte al cărei titlu spune multe. Evident, nu totul și, în multe privințe, titlul e unul înșelător. Pentru că nu doar despre îmbătrânirea propriu zisă vorbim aici, ci despre “adevărul vieții”. Nu o spun eu, o spune Laura.

Laura Baroncelli este o femeie care, la 49 de ani, vrea să se sinucidă. Cartea începe exact cu pregătirea acestei sinucideri, un început tare – “Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor.” Soțul ei a murit într-un accident de mașină exact în “momentul adevărului”, momentul când ea urma să îi spună că știe de toate infidelitățile lui iar ea a rămas singură, proprietară a unui magazin de instalații sanitare. Captivă în propria viață, Laura își dă seama că, de fapt, a trăit într-o minciună, că viața ei nu e cea reală și asta nu doar datorită infidelității soțului, ci și pentru că s-a îndepărtat de cine e ea cu adevărat. Și de viața pe care și-o imaginase. Ceva îi amână însă sinuciderea – o urmă misterioasă de talpă în casă, care îi dă, nevăzută, “privirea unei femei furioase pe ea însăşi pentru că, pentru o secundă, îşi imaginase o speranţă, o scăpare, o viaţă diferită”.

O femeie într-un apartament de deasupra unui magazin de căzi, o femeie a cărei viaţă e intim legată de vânzarea acelor căzi, o casă mută, un copil care doarme în camera de alături, o fe- meie al cărei soţ a plecat pentru a se întâlni cu furnizorul unui nou model de robinete. O femeie care nu ştie ce-ar putea face cu ciornele unei teze despre Frumos şi Corp. Femeia asta, eu.

Ne întoarcem în timp. Laura e o tânără studentă în nebunia ’68-ului, revoluționară, preocupată de teorii, filosofie, doctrine, ideologii, care meditează la definiția frumosului. O lume opusă, deci, căzilor pe care le vinde zi de zi, vieții de familie și blazării. “Nu mă lăsați aici, în casa asta, în viața asta.”, ar vrea ea să le spună prietenilor revoluționari la mult timp după, când aceștia o vizitează. Bineînțeles, Osmonde nu face elogiul vieții revoluționare, din contră. La fel ca în Lucrarea Iubirii (și, de altfel, ca și în cărțile semnate Makine, de exemplu în Iubirea Omenească), îi demască stângii activiste toate ipocriziile, schematizările și ideologia goală și încrâncenată, la fel cum o face, foarte dur, cu burghezia. Ambelor le opune autenticitatea vieții, ieșirea din canon, libertatea.

Era o fată cam solidă (dar nicidecum obeză!) a cărei deosebire se pier-dea în diversitate. Acum trebuie să fii slabă, să te îmbraci în blugi mulaţi, să nu te speli prea des. Nu reuşeşte să explice acest diktat curios al anarhiei lor vesele. Şi dă peste o curiozitate şi mai surprinzătoare. Dragostea a devenit şi ea un soi de obligaţie.

Avem din nou, în subtext, o teorie a corpurilor feminine, în care, cu o delicată raportare la corporalitatea feminină, la voluptate, (mai puțin ca în Lucrarea Iubirii, unde Osmonde și-a dus teoriile mai departe) dar, mai ales, redus, în esență, la chestiunea identității. Cunoscându-l pe Serge, Laura renunță la viața ei universitară, se căsătorește și are un copil. În existența ei domestică, Laura își face din viață o materie de studiu. Îi place să-și pună viața în cuvinte și “realul în formule”, să-l scurtcircuiteze, teoretizeze și să analizeze. “Nu vreau să trăiesc atât de repede”, spune ea.

Și relația cu copilul e una complicată – Daniele o acuză că e vinovată pentru faptul că tatăl și-a ratat viața, că putea mai mult, acuzând-o de șaișoptist. O acuză, de fapt, de ceva la care ea tânjește, asociindu-l cu libertatea și tinerețea. Interesant e că fata cedează, se înregimentează, devine burgheza clasică, îmbătrânită, rezervată, în timp ce mama ei e, până la urmă, cea care evadează.

 

De fapt, ea o detestă în mine pe cea care n-am fost niciodată sau, mai bine spus, pe cea care am sperat nebuneşte să fiu, fără a reuşi. Da, o adevărată şaişoptistă! Cum să-i explic? Să vorbesc despre corpul meu care mă făcea inaptă să urc pe acoperişul hotelului Negresco, despre tentativa de viol… Şaişoptistă! Ea hăituieşte în mine o fantomă“. 

Pentru că Laura evadează. Nu vă spun ce se întâmplă pentru a nu strica plăcerea descoperirii. Călătoria ei e una interioară. Iar frica de îmbătrânire și moarte fuge atunci când în viață apare, după atâta timp, mult așteptatul adevăr. Când Laura începe să trăiască autentic, să vibreze cu un preaplin de libertate în ea, nu o recuperează pe puștoaica revoluționară, ci se descoperă pe ea însăși, ca femeie, într-o fericire simplă. Iar acest lucru e emoționant.  

Și aici, deși mai nuanțat, poate datorită perspectivei feminine, Osmonde e sălbatic, e dur, nu face compromisuri și vorbește tranșant. Urgența lui e comunicarea unui adevăr, despicarea lui într-o multitudine de fire și perspective și teoretizarea lor (pentru că toate aceste cărți au o puternică notă de “filosofare”), fie că o face prin vocea unei femei (Călătoria), a unui bărbat (Lucrarea Iubirii) sau a unei organizații (Alternașterea).

După cele trei cărți citite, semnate Osmonde, impresia e că firul roșu care le leagă este autenticitatea, căutarea frenetică a adevărului vieții, decojirea de ipocrizie dar și o umanitate profundă, viscerală uneori, care nu mai ține cont de discurs sau de convenții, umanitatea aia reală care emoționează, tulbură și destabilizează construcțiile pe care ne bazăm, uneori, existența.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *