lucrarea iubirii gabriel osmonde

Timp de zece ani, nimeni nu a știut cine este și de unde a apărut Gabriel Osmonde pe scena literară franceză. A scris patru cărți Gabriel Osmonde până să se afle că, de fapt, e vorba de celebrul Andrei Makine care, astfel, și-a inventat un nou eu. Lucrarea Iubirii, tradusă la noi la Editura Univers, e o carte dură, care vorbește direct, tranșant, uneori cinic și crud, dar în același timp foarte uman despre autenticitate, ipocrizie, măști, frumusețe, despre marginalii și, în esență, despre iubirea față de ceilalți.

Gabriel Osmonde cel dur – pseudonomiul cu care Andreï Makine spune lucrurile altfel

În interviul pe care am avut bucuria și onoarea să i-l luăm, Andrei Makine ne spunea: ” În cazul lui Osmonde, spre deosebire de Makine, avem de-a face cu un personaj complet „nud” în faţa vieţii, eliberat de istorie, de morală, de etică, de problemele psihologice, un om eliberat, ca într-o a doua naştere, de toate anvelopele, ecranele sociale care ascund faptul că el este, în fond,o fiinţă muritoare. Această protecţie îl îndepărtează de condiţia primară, a noastră a tuturor: că ne-am născut şi trebuie să murim – în 20.000 de zile, cum spune Osmonde. E un roman mult mai direct din punct de vedere metafizic şi ne pune în faţa problemelor esenţiale ale vieţii: fragilitatea ontologică şi lipsa de autenticitate în comunicarea umană.”

Sunt lucruri pe care poate Makine nu le putea spune. Gabriel Osmonde e diferit de Andrei Makine, are o altă viziune despre viață, e “născut” în Franța, nu-n Rusia, vede lucrurile dur, tranșant, le dă cu ușurință ipocriziile și vălurile la o parte, nu e în acord cu normele lumii contemporane, fie că vorbim de standardele de frumusețe, fie de corectitudinea politică. Viziunea lui Osmonde trece, cum spune chiar el, dincolo de etică și de convenții, vorbind, de fapt, despre lucruri profund umane, complicate și întunecate, lucruri care de obicei nu se spun atât de direct cum o face Osmonde. Și, cum Makine recunoștea, Osmonde îl reprezintă cu adevărat.

Prin Osmonde, Makine își explorează alte universuri interioare (spune aici), într-o societate care ne vrea previzibili și în care și noi, alături de ea, avem impresia că ne cunoaștem. Ei bine, nu ne cunoaștem, pare să spună Osmonde, identitatea noastră e făcută din atâtea euri pe care uneori, cu frică poate, le accesăm. La fel ca personajul lui, Osmonde e liber să facă și să spună orice. Dacă Stanislas se rupe de convențiile vieții sociale printr-o infirmitate care-l duce spre libertate și spre cunoaștere, Osmonde o face prin anonimat.

Lucrarea iubirii sau despre o altfel de frumusețe

Cartea începe cu o punere în scenă. Cititorul, pierdut în hățișul stilistic deloc evident deci deloc ușor de descifrat țesut de Osmonde, nu înțelege dacă mama lui Stanislas, o aristocrată poloneză din Paris, chiar urmează să otrăvească pe cineva sau e doar în imaginația copilului. Copilul este însă altfel, diform, cocoșat, marginalizat și trăind într-o altă lume. Și în altă lume, la propriu și la figurat, continuă să trăiască Stanislas, conștient fiind că cea normală îi e refuzată din cauza infirmității sale. “Mi-am trăit jumătate din adolescență cu impresia salvatoare a unui univers dedublat.”

Pentru că nu trăiește experiențele “normale”, Stanislas are avantajul privirii din exterior. Privește lumea ca pe un spectacol, dureros uneori pentru un marginal, ca atunci când vede doi amanți într-un parc și le observă felul de-a fi, atitudinea, ipocrizia gesturilor de după actul împreunării, măștile. “Asta era, va să zică, dragostea. Cuvinte tandre înaintea actului, o scurtă juisare, cuvinte tandre, dar deja ipocrite, după act. Plăcerea inegal împărțită de amanți confirma un lucru de care eram deja conștient: niciodată nu suntem egali în fața cărnii. Ce-ar fi simțit femeia cuprinzându-mi spatele cocoșat?”

Din afară privește Stansilas și când mama lui cea crudă se schimbă complet în intimitate cu amantul, când o aude vorbind despre el, copilul ca despre “alibiliul celor care abdică, renunțând la căutarea lor” dar și despre posibilitatea, deloc de speriat pentru mamă, ca el să se sinucidă din cauza depresiei cauzate de infirmitate. Și tot spectator este și peste ani când o privește ascuns pe soția lui cum face sex cu amantul negru, perfect pentru a-i întări convingerile politice.

Înainte de a transfigura lumea, trebuie s-o facem rizibilă în starea ei actuală, s-o facem să explodeze în mii de deriziuni

Căci prin Rosa, soția militantă, implicată-n toate cauzele sociale posibile, Osmonde critică acid de fapt umanismul de carton, bunătatea de dragul aparențelor, ipocrizia gesturilor și ideologiile clare, fără nuanțe, care-ți dau ochelari de cal și te împiedică să vezi frumusețea. Rosa este cu el nu pentru că-l iubește, ci pentru infirmitatea lui. “Cocoașa mea era pentru Rosa echivalentul strabismului lui Sartre” sau “Suferințele celorlalți erau acolo ca să-i îmbogățească biografia de militantă”. Ar fi putut Makine spune asta? Hmmm. Sau “societatea egalitaristă, ucigașa absolutului”, continuând la fel de dur cu “Trecutul meu, Rosa… Acuplările noastre fără dragoste, soția mea în brațele unor africani pentru care să călărească o albă era un semn de reușită socială, cinismul nostru de privilegiați, confortul nostru mic burghez ascuns după o demagogie stângistă”.

Privirea lui Stanislas marginalul vede multe, se oprește pe detalii, își permite să observe ce alții nu văd și să descopere frumusețea și autenticitatea acolo unde ceilalți disprețuiesc. Îl obsedează imaginea unei prostituate “Mai mult adevăr este în tăcerea acelei târfe grase care-și cârpește sutienul decât în toate discursurile noastre” care revine și revine, prinde imagini fulgurante care-i revelează adevăruri despre lume și vrea să-și le strige tare. O face cu elevii de la școala unde predă, cărora, dintr-un impuls inițial erotic, obscur, le ține un discurs care-l duce în spitalul de nebuni și reprezintă, de fapt, ruptura “oficială” de viața convențională. “Atingeam acel grad de delir, acel prag al demenței începând de unde totul părea și devenea adevărat.”

“Am strigat mai departe certându-i, blestemându-i, declarându-le iubirea mea. Amestecam penisurile negre, prinții, complotul evreiesc, seara de vară de pe pagina unei reviste pornografice, zbârnâitul mașinii de spălat care avea să fie zgomotul de fond al vieților lor mici burgheze, gândirea unică ce avea să facă din ei niște castrați închiși la absolut, necesitatea de a ne uni pentru a ne salva împreună din sugrumarea existenței, gura lui Pauline Christi…”

civilizația oamenilor nu e nimic altceva decât un efort monumental de a se lipsi de iubire

Stanislas Godbarsky ajunge, ca fotograf, în industria porno unde trăiește “fixarea clipelor de grație”, unde începe să analizeze lumea prin trupurile goale ale femeilor, prin micile lor gesturi, vorbește despre “femeia hipnotizată”, despre “Femeile cu sânii foarte mari, cu șolduri masive și crupă sculpturală – numai ele se prăbușeau în genunea erosului”, despre extazul erosului dus la extrem, despre femeile androgin și despre carnalul care de fapt ne duce în moarte – “Căci iubirea nu este nimic fără viziunea extatică a frumuseții amenințate în orice clipă de decădere fizică și de moarte”. El vede frumusețea în femeile corpolente, în decăderea trupului, transfigurează erotismul trăindu-l altfel și se dezbracă, astfel, din nou, de convențiile sociale.

E o estetică a urâtului, dacă vreți, și o filosofie a extremelor și-a autenticității. Stanislas descoperă frumusețea în derizoriu, nu-i e frică să intre în zonele întunecate atât la propriu cât și la figurat pentru a găsi acolo scânteile de lumină pură, o descoperă în micro elemente pe care doar el le observă, descompune fascinația, sentimentele pe care le are, se transformă de-a lungul cărții, într-o continuă descoperire de sine.

Despre convenții

Vă spun sincer, cartea asta m-a bulversat prin directețea cu care spune lucrurile. Poți fi de acord sau nu, dar autenticitatea totală a scrierii te doboară. Cinismul lui Stanislas este foarte uman și-l duce la o foarte mare iubire de oameni, trecând de convenționalul relațiilor stabilite.

Ești tu, cel așezat, cuminte, corect, într-o existență minunat acceptabilă social, funcționând perfect în lumea în care trăiești, cu relații normale cu oamenii. O sumă de convenții. Dar tot tu ești și cel din interior, uneori sălbatic, nebun, care are impulsul (niciodată urmat) de a se împotrivi normelor, de a acționa instinctiv, de a fi liber în esență. Și aici intervine ipocrizia pe care Osmonde o surprinde atât de dureros. O vezi întâi la alții, apoi începi s-o întrevezi și la tine. Prăpastia dintre euri. Discrepanța dintre discurs și acțiune. Cretinismul. Autenticitatea unor trăiri. Din punctul ăsta de vedere (și nu numai), Lucrarea Iubirii, cu tot titlul ei suav, e o carte al naibii de dură.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cartea Lucrarea Iubirii se poate cumpăra online de la Librăria Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *