Italo Calvino se numără printre scriitorii mei de suflet, unul dintre acei autori care m-au cucerit cândva în primul an de facultate, descoperiți cu totul și cu totul întâmplător pe rafturile prăfuite de la biblioteca de la Litere. L-am întâlnit pe Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător – o carte care m-a fascinat, m-a amuzat, m-a făcut să mă simt complice și m-a determinat să-l citesc iar și iar – și de atunci am tot petrecut nopți albe și zile senine cu alte volume de-ale sale (Cavalerul inexistent – cronică aici; Cărarea cuiburilor de păianjen – cronică aici; Orașele invizibile; Iubiri dificile etc.), amintindu-mi exact în ce momente le-am citit, cât de soare sau cât de ploios era afară, cât de mult m-a distrat, cât de tristă sau entuziasmată am fost ș.a.m.d.
Așadar, să nu vă fie de mirare că, în această clipă, când scriu, mă simt o fană Italo Calvino și mai împlinită. Căci am dat peste două mici comori care m-au bucurat foarte tare și mi-au făcut ziua mai frumoasă.
Prima, un audio de pe 31 martie 1983, înregistrat la New York, în fața unui public (care reacționează prompt la schimbările tonalității scriitorului), în care Italo Calvino citește, atât în engleză, cât și în italiană, timp de o oră și jumătate, fragmente din Orașele invizibile, Palomar și alte povestiri.
Iar cea de-a doua comoară este un video – o animație de acum câțiva ani, realizată de Kevin Ruelle și narată de celebrul actor John Turturro, o adaptare după o povestire de Italo Calvino din volumul Basme populare italienești (Fiabe italiane, 1956) care reinterpretează Scufița Roșie.
Amândouă sunt mi-nu-na-te și merită toată atenția voastră. Sau cel puțin așa cred eu :).
Audiție și vizionare plăcute!
Sursă imagine principală
