Literatura universală nu duce lipsă de cărţi despre cel de-al Doilea Război Mondial, dar puţine sunt scrise din perspectiva unui copil, aşa cum este Il sentiero dei nidi di ragno, din 1947, romanul de debut al lui Italo Calvino, scris când avea 23 de ani. Într-un stil total diferit de cel prin care Calvino a devenit celebru (din Dacă într-o noapte de iarnă un călător), Cărarea cuiburilor de păianjen, o carte ancorată în realism şi nicidecum bazată pe un nivel metatextual, direcţie pe care avea să se concentreze mai târziu Calvino, este povestea unui copil care încearcă să facă faţă evenimentelor istorice prin umor şi printr-o atitudine voit arogantă şi sfidătoare, necesară pentru a supravieţui într-o lume a adulţilor pe care nu reuşeşte s-o înţeleagă.
Orfan, locuind doar cu sora sa, care este prostituată, Pin este un copil lipsit de naivităţi şi, în definitiv, de copilărie. În plin război, se refugiază iniţial în lumea adulţilor de la barul vecin, dorinţa sa cea mai mare constând în a fi luat în serios de către „cei mari”. În consecinţă, adoptă un comportament în care se amestecă bravada şi spiritualitatea, asumându-şi rolul de a-i distra pe beţivi spunând bancuri, cântând sau făcând chiar glume pe seama lor, glume de cele mai multe ori înţepătoare. Cu o acurateţe supărătoare de a înţelege exact detaliile pe care fiecare „om mare” vrea să le ţină ascunse, ghicind, deşi poate nu înţelege în totalitate, tainele acestora, Pin inspiră uneori chiar teamă în grupurile de adulţi în care ajunge, căci glumele lui pot demasca secrete ce ar duce la conflicte, cum ar fi demascarea unei aventuri pe care cei implicaţi vor s-o treacă sub tăcere:
Cine-l ia pe Pin peste picior are de ce se teme: cunoaşte daravelele tuturor locuitorilor uliţei şi nu ştii niciodată ce mai scoate la lumină”.
Acesta este modul lui de a se apăra: de a-i lua peste picior pe adulţi şi de a se preface că ştie tot, chiar atunci când, de fapt, termenii pe care-i aude nu-i spun nimic. Nu prinde sensul unor cuvinte precum GAP (grupuri de acţiune patriotică) sau Comitet, dar, pentru a se da mare, le foloseşte, numai că nu au nici un sens. Acestea sunt şi cele mai comice secvenţe ale romanului. De pidă, dezamăgit de toate trădările de care se dovedesc capabili oamenii mari, Pin aude vorbindu-se despre Comitet şi are impresia că e un bărbat misterios pe care l-a văzut odată în cârciumă şi despre care îşi face o părere bună. Aşa că, întrebat odată dacă face parte dintr-un GAP (din nou acel cuvânt care îl exasperează pe Pin!) şi cu cine ţine, Pin răspunde că ţine cu Comitetul. Ajuns la închisoare, pentru că beţivii de la cârciumă l-au pus să fure pistolul neamţului, amantul surorii sale, Pin visează că ar fi salvat de Comitet:
Comitet era singurul om bun dintre ei. Pin ar vrea să vină acum Comitet, înfăşurat în impermeabilul lui, să intre în biroul anchetatorilor şi să zică: „Eu i-am spus să ia pistolul”. Ăsta ar fi un gest frumos, demn de el şi nici n-ar păţi nimic, pentru că, în clipa în care cei de la SS ar da să-l aresteze, s-ar auzi, ca la cinema, „Sosesc ai noştri!” şi ar intra în fugă toţi oamenii lui Comitet ca să elibereze pe toată lumea”.
Pin este un copil îmbătrânit înainte de vreme, şi nici nu are cum să fie altfel, într-o lume în care practic trebuie să se descurce singur şi să nu se lase afectat de vorbele grele care-i sunt adresate, precum „Codoşule!”. Atunci, parează şi gesturile lui devin nefireşti:
Pin are voce răguşită, copil bătrân: rosteşte fiecare replică serios, şoptind grav şi pe urmă izbucneşte în râs, scoţând din gâtlej un i de parc-ar fluiera, iar pistruii roşii şi negri i se strâng în jurul ochilor ca un roi de viespi”.
Împrumută şi apucăturile adulţilor, deşi nu le înţelege mereu rostul, cum ar fi fumatul: îşi umple „gâtul şi nasul de fumul încă prea aspru şi tare pentru gâtlejul lui de copil, dar pe care trebuie să-l tragă în piept cu nesaţ, nu ştie prea bine de ce, până când îi lăcrimează ochii şi tuşeşte amarnic. Pe urmă, cu ţigara în gură, trebuie să meargă la cârciumă şi să zică: – Mama mă-sii, cui îmi fac cinste cu un pahar îi povestesc una de-mi spune mersi”.
Nu-i place să fumeze, dar o face, nu-i place vinul, dar dă pe gât pahar peste pahar cu stoicism, ca şi cum ar avea de demonstrat ceva. Personajul lui Calvino este, în ciuda eforturilor sale, un neadaptat, căci în lumea adulţilor nu are cum să facă parte cu adevărat, iar în cea a copiilor nu-şi mai are locul, ştiind prea multe pentru vârsta lui, iar mamele ţinându-şi copiii departe de el, căci Pin ştie să spună numai poveşti „despre femei şi bărbaţi în pat sau despre bărbaţi ucişi ori băgaţi la răcoare”. Acestea sunt basmele care le-au înlocuit pe cele tipice copilăriei şi nu i-au lăsat lui Pin aproape nici un dram de naivitate, nici o posibilitate de visare. Cu o unică excepţie: singura sa insulă de visare este locul unde îşi fac păianjenii cuib şi despre care crede că nu ştie decât el, temându-se că altcineva ar putea afla.
Este locul unde se refugiază atunci când este trist, şi este trist de câte ori face glume cu adulţii, de câte ori se oboseşte să pară vioi şi arogant. Dar şi locul acesta este atins de concretul lumii în care trăieşte: fură un pistol de la amantul nazist al surorii sale şi îl îngroapă în acel loc, dar peste un timp este descoperit de unul dintre membrii unei grupări de rezistenţă în care intră şi Pin.
În tabăra de partizani, Pin întâlneşte personaje dintre cele mai interesante, extravagante, cu nume stranii şi cu apucături pe care evident nu le înţelege. Nu înţelege de ce oamenii mari îşi fac tatuaje şi, mai presus de toate, nu înţelege atracţia dintre un bărbat şi o femeie, şi tocmai pentru că nu o înţelege, nu pregetă să o exploateze pentru a-i pune în încurcătură pe adulţi.
Cărarea cuiburilor de păianjen vorbeşte şi despre motivaţiile luptei, despre lucrurile diferite care-i împing pe oameni să intre în război: pentru unii, patria devine un ideal, pentru alţii însă, ea echivalează doar cu bunurile materiale, aşa că pentru ele se luptă. Muncitorii luptă fără sentimentalisme, pe când studenţii au „o patrie făcută din vorbe sau, cel mult, din câteva cărţi”.
Dar, luptând, o să-şi dea seama că vorbele nu mai au nici o semnificaţie şi vor descoperi lucruri noi în lupta oamenilor şi vor lupta aşa, fără să-şi pună întrebări, până când o să caute vorbe noi şi le vor descoperi tot pe cele vechi, dar schimbate, cu înţelesuri nebănuite”.
În lumea complicată şi adesea plină de ipocrizie şi trădări a adulţilor, Pin rămâne un copil singur şi nefericit, în ciuda manifestărilor lui obraznice şi nesăbuite, un copil care, în definitiv, nu şi-ar dori decât să păstreze o ultimă fărâmă de puritate – locul unde păianjenii îşi fac cuib.
Cărarea cuiburilor de păianjen, traducere din italiană de Oana Boşca-Mălin, Editura Allfa, 2012.
