Scrisă sub formă de aforisme şi meditaţii, cartea lui Pascal Quignard Umbre rătăcitoare adună o colecţie de gânduri variate, care trec de la condiţia umană, ajung la metafizica lecturii şi la imagine, la meditaţii legate de anumite acţiuni sau vorbe ale unor personaje istorice celebre, sau pur şi simplu frânturi de idei, aproape de natură poetică, despre lucruri simple, cum ar fi, de pildă, culoarea cerului.
Umbra este laitmotivul acestei cărţi: personajul se pierde în umbra oraşului, vorbeşte apoi despre faptul că ne-am născut în umbra plăcerii şi că „ne-am plămădit în umbră. Pasiv, în umbră. Suntem fructele urechii fără pleoape a umbrei”. Există o voluptate în modul în care Quignard vorbeşte despre umbră, simte dorinţa de a se contopi cu umbra, de a se pierde în ea.
Fascinţia pentru umbră vine din faptul că Pascal Quignard asociază umbra cu însăşi fiinţa, cu originea omului. Umbra înseamnă, în acelaşi timp, ceea ce pierdem, dar nu trebuie să ne raportăm cu tristeţe la pierdere, dimpotrivă, „trebuie să iubim pierdutul, să iubim în el până şi Demultul”. Umbra ne însoţeşte şi în moarte (ultimul rege al romanilor întreba, în ceasul morţii, unde sunt umbrele, fără să ştim la ce se referea exact).
Nu trebuie să părăsim niciodată Demultul, trupul, plăcerea, păcatul, genitalitatea, tăcerea, ruşinea, anecdota, basmul, tot ce este personal, de neînţeles, incomplet, capricios, enigmatic, cel mai mărunt fapt divers, cea mai derizorie flecăreală din cea mai fragedă pruncie”.
Pasajele despre umbră sunt adevărate mediaţii despre viaţă şi timp: „Există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuşi” sau „Oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt”.
Uneori, gândurile lui Quignard capătă un aspect foarte apropiat de poezie şi chiar rândurile sunt dispuse pe pagină exact ca o poezie:
pământul însuşi e o piatră căzută odată în spaţiu,
care-a trăit acolo, puţin câte puţin, în lumină şi apă, în flori, păsări şi vise, în limbaj şi în moarte,
şi tot acolo va dispărea.”
Problema limbajului ţine tot de începuturile omenirii, dar şi de apariţia minciunii, iar Pascal Quignard scrie că romancierii sunt singurii mincinoşi care nu ascund faptul că mint. „Scriitorul este limbajul care se autodevoră în omul devorat de minciuna care e sâmburele său.” Dacă limbajul e minciună, iar cei care scriu sunt, în consecinţă, mincinoşi, şi cei care citesc sunt prinşi într-o iluzie, într-o dorinţă de rătăcire.
Aşadar, avertizează Quignard, să nu ne încredem nici în romancieri, nici în „cavalerii rătăcitorii” – adică cititorii, care caută aventura şi sunt atraşi de nefericire. Scrisul, mai mult decât minciună, este un mod nenatural al limbajului uman, pentru că îngreunează, de fapt, dialogul: „Este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi”, iar „limba încetează să fie o punte între Ego şi Cosmos”.
Totul este umbră în viaţa asta, dar Quignard nu se opreşte doar asupra umbrei în sens metafizic, ci surprinde chiar şi realităţile cele mai mizere, cum ar fi „umbrele hidoase” care apar atunci când ridici capacele de la pubelele din Paris. Umbra apare şi în imagini la fel de mundane, dar pe care doar un ochi poetic le poate surprinde: „Balele melcilor pe frunze sau pe pământul uscat dintre spice.
Degetele lipicioase de zahăr şi murdare de noroi ale copiilor din Sens. Mâneca vestei uzate din mătase albastru închis. Grămada de praf care creşte inexplicabil şi pe care mătura o împinge înainte peste tot în lumea aceasta”.
Meditaţiile asupra universului fac din Quignard un filozof al unităţii tuturor lucrurilor: el nu gândeşte fragmentar, considerând că în univers nu există această noţiune, totalitatea reflectându-se în cele mai mici elemente:
Cea mai mică bucată este întregul. Orice fărâmă este universul, iar universul e un fir de păr pierdut în părul păpuşii pe care mâna femeii sterpe o mângâie pe taraba unui negustor de pe străduţă”.
Meditând asupra ideii de umbră, în toate aspectele ei, Pascal Quignard meditează, de fapt, asupra esenţei vieţii, pe care, încercând s-o înţeleagă, o revelează în toată fragilitatea şi frumuseţea ei. Aforismele şi frânturile de gânduri ale lui Quignard conţin mai mult decât o tentă filozofică, una poetică.
Pascal Quignard, Umbre rătăcitoare, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2004
