Cunoscutul scriitor francez Andreï Makine, laureat al Premiului Goncourt (1995), a fost la Bucureşti între 22-24 octombrie, la Târgul de Carte Gaudeamus, cu ocazia publicării în limba română a ultimului său roman, Une femme aimée (Seuil, 2013)/ O femeie iubită (Polirom, 2013), o carte despre Ecaterina a II-a a Rusiei. Am avut prilejul de a sta de vorbă despre viaţă, cărţi, istorie cu un scriitor de mare forţă. O prezenţă impresionantă.

 

Aţi plecat din Uniunea Sovietică în 1987. În Franţa, unde aţi trăit la început în condiţii dificile, v-aţi impus abia în 1995, cu romanul Le Testament français Testamentul francez (care a obţinut Prix Goncourt, Prix Médicis). În cărţile dumneavoastră există adesea acest balans Est-Vest, Franţa-Uniunea Sovietică (Rusia, ulterior). Spuneţi-ne pe scurt în ce condiţii s-a produs exilul dumneavoastră şi care ar fi, în cele din urmă, identitatea dumneavoastră, ca scriitor?

testamentul-francez-top-10_1_fullsize

Am vorbit adesea despre aceste lucruri în cărţile mele, de pildă în Recviem pentru Est sau în Testamentul francez, şi revin mereu, mai mult sau mai puţin, la tema aceasta în romanele mele. M-am văzut confruntat cu două Rusii, eu am trăit doar în Rusia sovietică, o Rusie care nu era deloc ideală, dar care propunea oamenilor un vis: un vis în care am crezut destul de mult când eram tânăr, deşi nu eram propriu-zis un comunist, nu eram membru de partid. Ceea ce mă atrăgea era acel ideal de fraternitate universală. În Al Doilea Război Mondial, au murit 25 de milioane de ruşi. Eu m-am născut la 12 ani de la Al Doilea Război Mondial, dar semnele lui încă se vedeau peste tot: în copilărie, vedeam adesea pe stradă oameni mutilaţi, fără un braţ sau fără un picior; auzeam deseori zgomotul pe care îl făceau pe asfalt oamenii care aveau un picior de lemn, zgomotul acela specific mi-a marcat copilăria. Pe la 15-16 ani, nu am mai auzit zgomotul acela pe străzi: ce se întîmplase? Pur şi simplu, oamenii aceia muriseră – deşi erau oameni tineri, dar mutilaţi de război. Eram cu toţii marcaţi de catastrofele războiului şi am fost atraşi de visul acesta al unei fraternităţi universale. Visul s-a prăbuşit odată cu căderea comunismului, şi a fost o deziluzie teribilă, nu numai economică şi politică. M-am aflat atunci în faţa acestei Rusii sovietice prăbuşite, iar eu nu cunoşteam alta. O Rusie nouă, prea puţin solidară şi foarte violentă în instinctele ei de posesiune, nimeni nu mai vorbea de „a fi”, ci de „a avea”. Trebuia să „ai” pentru „a fi”. Toate acestea îmi repugnau; am ales Franţa ca exil, patria mea spirituală, patria limbii mele şi a strămoşilor mei îndepărtaţi; această Atlantidă mitică era singura ţară în care mă puteam simţi acasă.

Azilul politic vi s-a acordat uşor? (În România, în epocă, era foarte greu să obţii azil politic.)

De regulă nu evoc în interviuri motivele pentru care mi s-a acordat azilul politic, dar sunt motive foarte serioase, având în  vedere că am avut un parcurs de militar în Afganistan. Astăzi sunt sute de mii de tineri care obţin azil în Franţa, e o ţară destul de deschisă în această privinţă. Evocaţi dificultăţile ulterioare obţinerii azilului: dar de ce viaţa unui scriitor, ca şi a oricărui alt străin, ar fi uşoară la sosirea în Paris? Imaginaţi-vă, de pildă, un tânăr francez care vine să se stabilească la Paris: el ar întâlni aceleaşi dificultăţi. În Franţa se tot bate monedă pe tema asta: ce greu este pentru un imigrant la Paris. Dar imaginaţi-vă ce greu este şi pentru un tânăr spaniol ajuns la Madrid să găsească un job, un apartament, să supravieţuiască. Eu n-aş vrea să tot insist asupra acestor dificultăţi: viaţa prezintă dificultăţi pentru toată lumea, francezi sau imigranţi.

Dar se spune că străinii sunt discriminaţi.

Nu cred că e adevărat, francezii nu sunt deloc rasişti, sunt deschişi, dar condiţia este următoarea: trebuie să te comporţi cum trebuie. E ceea ce unii nu înţeleg: la Roma trebuie să te porţi ca un roman. Dacă, însă, ajung în Franţa şi vor să trăiască acolo precum musulmanii din Arabia Saudită, francezii nu pot accepta: „Dacă vreţi să trăiţi ca nişte musulmani, atunci mergeţi în Arabia Saudită”. Cred că acest tip de discurs net şi strict este cel mai bun cadou care poate fi făcut străinilor, spunându-le: „Avem tradiţiile noastre, care sunt extrem de deschise, de primitoare, dar nu trebuie să încălcaţi limitele”. Şi faptul că francezii nu mai îndrăznesc să aibă acest discurs foarte strict face ca, din când în când, să izbucnească revolte teribile în suburbiile pariziene şi ca, la un moment dat, un tânăr arab să pătrundă într-o şcoală franceză şi să ucidă copii, doar pentru că sunt evrei. Se face simţită o ură (spunându-se că străinii sunt discriminaţi) şi ea provine tocmai din acest discurs lax, falacios, la adresa imigranţilor. Dar trebuie spus, încă o dată, că şi francezii, portughezii – de Grecia să nu mai vorbim – au aceleaşi dificultăţi. Dar când scriu despre asemenea lucruri în cărţile mele, precum în Cette France qu’on oublie d’aimer (2006), presa nu suflă o vorbă, pentru că e un discurs politic incorect.

Ultimul dumneavoastră roman, O femeie iubită (2013), e structurat pe două planuri: un plan istoric, perioada Ecaterinei a II-a a Rusiei, ţarina luminată c9782021095517are a modernizat imperiul rus, şi un plan al prezentului lui Oleg Erdmann, tânărul regizor rus care vrea să facă un film despre Ecaterina. Oleg e născut în anii ’50 şi trăieşte inclusiv căderea Uniunii Sovietice, în anii ’90. Care este raportul dintre cele două planuri, e vorba de un contrast, de o continuitate?

Planul istoric e mai degrabă unul metaforic, pentru că Ecaterina e un soi de metaforă pentru el, o prismă, un telescop prin intermediul căruia poate vedea şi judeca prezentul. Pentru că ea a trăit şi a încercat absolut totul, iată ce e interesant la femeia aceasta. Inclusiv în privinţa existenţei sale personale, private: era o femeie exuberantă, în plan sentimental, senzual, sexual. În ce priveşte iubirile sale, se poate spune că a trăit tot ce se putea trăi. La fel în plan politic: e o tânără nemţoaică ajunsă în fruntea unui imperiu imens şi care ştie să conducă! Care ştie să guverneze fără să ucidă: pe vremea aceea, nu exista gulag şi pedeapsa cu moartea fusese abolită, pe când în cea mai mare democraţie a lumii, SUA, ea există, de pildă, astăzi. Or ea a scris câteva articole în sensul acesta – fiindcă era şi o jurnalistă, a fondat publicaţii şi a scris chiar ea în ele.

Se spune că aceasta este influenţa iluminismului occidental, francez.

Sigur că da, e vorba de iluminismul francez, dar ea a mers mult mai departe, pentru că autori precum Voltaire, Rousseau, Diderot îşi scriau liniştiţi cărţile, în timp ce Ecaterina le-a pus în practică ideile. E cu totul şi cu totul altceva. Diderot, care a venit la Sankt Petersburg şi care purta adesea conversaţii cu ea, a primit acest răspuns de la ea: „Uneori îmi vorbeşte un înţelept, un profet, dar alteori parcă îmi vorbeşte un copil de zece ani. Atunci când îmi spuneţi: e foarte simplu, eliberaţi sclavii, faceţi asta, faceţi cealaltă. Dar e simplu numai pe hârtie”. Aşa cum i-a spus ea lui Diderot: „Dragă prietene, dumneata scrii pe hârtie, iar hârtia suportă orice; însă eu lucrez pe pielea oamenilor, care este mult mai sensibilă şi mai susceptibilă”. Şi a fost adesea dezamăgită de vorbele şi de ideile frumoase ale iluminiştilor, care erau greu de pus în practică. Iată de ce Oleg Erdmann e interesat de această femeie: pentru că metafora reprezentată de Ecaterina îi permite să vadă lumea în totalitatea ei. E o femeie unică, rară, care a încercat totul. Au existat, desigur, şi altele: Madame Pompadour, Diane de Poitiers şi alte mari curtezane, foarte influente în epoca lor, însă Ecaterina era mai mult de atât: ea guverna un imperiu. Îşi forma favoriţii, a făcut din ei oameni de stat; dar a fost şi o femeie profund nefericită, pentru că, în ciuda aventurilor amoroase, n-a cunoscut dragostea până la vârsta de 50 de ani. E teribil pentru o femeie, să nu fie iubită. Desigur, avea amanţii ei, totul se petrecea bine în pat, dar simţea că nu e iubită – nu poţi înşela o femeie! Întâlneşte această iubire târziu, după 50 de ani.

Da, faceţi referire la acest episod în carte, la relaţia ei cu ofiţerul Alexandr Lanskoi. De aceea intitulaţi romanul O femeie iubită?

 Da, Ecaterina este, în sfârşit, o femeie iubită, însă iubirea aceasta va dura puţin: patru ani. E puţin, dar este şi foarte mult: vă imaginaţi, pentru o femeie, patru ani de iubire adevărată. E foarte mult: sunt multe femei care n-au fost iubite niciodată ca ea, sau au fost iubite într-un fel mai banal, or ea a fost iubită la modul veritabil, iar dovada e că bărbatul acesta nu i-a cerut niciodată nimic în schimb. A iubit-o pentru ea însăşi, nu pentru glorie sau avere, şi de aceea Ecaterina a fost la un pas de a-şi părăsi tronul şi de a pleca împreună cu el. Amândoi erau dispuşi să abandoneze totul, avere şi poziţie şi să părăsească Rusia. La data aceea,imperiul rus mergea de la sine, Pavel I, fiul Ecaterinei şi moştenitorul tronului avea 30-40 de ani, ar fi putut guverna. Însă Lanskoi moare – moartea lui nu e clară, se spune că ar fi fost otrăvit, dar nu vom şti niciodată.

Se poate spune, aşadar, că marea istorie sacrifică istoria privată, că puterea sacrifică iubirea?

Logica romanului istoric este destul de simplă: el povesteşte, în baza unei documentaţii, un eveniment istoric, într-o manieră agreabilă, pentru că un alt scop al romanului istoric e şi acela de a-şi delecta publicul.

Şi să romanţeze evenimentele istorice.

Da, să le comenteze întrucâtva, dar rămânând mereu sclavul unei versiuni istorice (pentru că, în fond, nimeni nu deţine adevărul asupra a ceea ce s-a întâmplat). Dar scriitorul are acest privilegiu, prin indicii indirecte, să pătrundă în inima unei femei. E aproape ca un transfer psihanalitic: Ecaterina îmi vorbeşte şi, graţie rezonanţei în psihicul meu, încep să o înţeleg mai bine. Nu vreau să sune freudian, dar e ceva în acest sens: scriitorul e ca o cutie de rezonanţă, utilizează această rezonanţă în scrisul său. Sunt semnale care vin şi pleacă şi, prin intermediul lor, sondează interiorul personajului (istoric). Graţie acestor semnale, sondez interiorul Ecaterinei, trimit, la rândul meu semnale, căci, graţie experienţei mele sentimentale, o pot sonda eu însumi. În felul acesta, creez un personaj care, la limită, nu e interesant pentru romanul istoric, fiindcă în romanul istoric interesează să construieşti o intrigă captivantă şi să delectezi publicul: trebuie să arăţi comedia umană. În schimb, în romanul meu aş spune că e vorba mai degrabă de o încarnare istorică: Ecaterina se „încarnează” într-un personaj adevărat – aşa cum suntem şi noi –, pe care-l vedem trăind.

Impresia mea este că, în romanul dvs, insistaţi pe vag, implicit, pe atmosferă – s-a şi spus, de altfel, că aveţi o scriitură poetică.

Nu e nimic vag acolo, în schimb este ceva indicibil, ceva care nu a trecut prin „sita” cuvintelor. Cuvintele sunt simple, totul a fost spus: Ecaterina era o nimfomană, i se cunosc prea bine furia uterină, vaginul insaţiabil etc. Sau, din cealaltă perspectivă: ce strateg magnific! etc. Între cei doi termeni, nu există nimic: deci nu este deloc vag, dimpotrivă, aici se află tot ceea ce scapă caracterizărilor primare care au însoţit imaginea acestei femei. Ceea ce rămâne este sufletul (l’âme) Ecaterinei. Şi dacă vi se pare un teritoriu vag, imprecis, asta se întâmplă pentru că poeţii, scriitorii nu au aşezat aici cuvintele potrivite. Eu caut tocmai acest lucru, să-mi aşez cuvintele în acest spaţiu indicibil al vieţii Ecaterinei. Pentru romanul meu, mi-am regăsit notele de lectură de acum 15-17 ani. Am fost dintotdeauna fascinat de personajul acesta, dar am început să-mi adnotez lecturile acum vreo 15 ani.

Aţi scris foarte multe romane, peste 20. De cele mai multe ori revin tema iubirii, tema trecerii timpului – cum treceţi de la o carte la alta, ce anume vă inspiră, cum vă găsiţi subiectele?

Cred că trăiesc în această realitate romanescă, nu m-am simţit niciodată exterior în raport cu ceea ce scriu. Romanul nu e un obiect pentru mine, dimpotrivă, eu sunt subiect în ceea ce scriu, în atmosfera pe care o creez. În fiecare zi observ, privesc în jur, frontiera dintre viaţă şi scriitură e foarte subţire pentru mine. Subiectele mi se impun, pur şi simplu, la fel s-a întâmplat şi cu Ecaterina. Scriitorul e înainte de toate un observator: când creează un personaj, nu-l creează din neant, din propriul său creier, ci din experienţa lui de observator.

Aţi scris patru romane sub pseudonimul Gabriel Osmonde – în 2011 aţi dezvăluit că Gabriel Osmonde sunteţi dumneavoastră. E o diferenţă de scriitură, de viziune între romanele semnate Andreï Makine şi cele semnate Gabriel Osmonde?

În 2011 am fost „trădat” de două ori, de jurnalişti, dar şi de universitari. Editorul meu e cel care a dezvăluit identitatea lui Gabriel Osmonde; apoi am fost contactat de jurnaliştii de la Le Figaro, şi am renunţat să mă mai ascund. Pe de altă parte, au mai fost şi universitarii – cititorii profesionişti, cei mai atenţi – care observaseră similitudinile de stil. Ei au spus că, deşi romanele semnate Makine se referă la istorie, la Rusia etc., iar cele semnate Osmonde sunt preocupate mai degrabă de ontologie, de metafizică, de temporalitate etc., există totuşi un paralelism stilistic între ele.

Dar de ce aţi simţit nevoia unui pseudonim?

Pentru că sunt cărţi complet diferite. Şi apoi spun adesea: în filozofia şi în literatura chineză veche exista adesea obiceiul acesta: când un autor atingea o anumită celebritate, îşi schimba numele. Pentru a nu-şi influenţa cititorii, pentru a beneficia din nou de acea prospeţime de lectură. Ştiţi cum se întâmplă: trăim într-o economie de piaţă, Makine a devenit deja o marcă; eu voiam să-i debarasez pe cititori de percepţia aceasta. Şi e adevărat că, graţie lui Osmonde, am descoperit un alt public, mult mai tânăr şi foarte diferit de cel al lui Makine. E un public mai universitar, mai reflexiv, pentru că pe Makine oamenii îl citesc adesea pentru trama istorică. Pseudonimul mi-a permis să am un alt raport cu cititorii mei. O cititoare (jurnalistă, de altfel) a lui Osmonde mi-a spus că, după ce a citit romanele sale, viaţa ei nu a mai fost la fel. Or, o asemenea transfigurare nu mi-a fost povestită niciodată în cazul romanelor semnate Makine, pentru care oamenii mă complimentau etc. În cazul lui Osmonde, spre deosebire de Makine, avem de-a face cu un personaj complet „nud” în faţa vieţii, eliberat de istorie, de morală, de etică, de problemele psihologice, un om eliberat, ca într-o a doua naştere, de toate anvelopele, ecranele sociale care ascund faptul că el este, în fond,o fiinţă muritoare. Această protecţie îl îndepărtează de condiţia primară, a noastră a tuturor: că ne-am născut şi trebuie să murim – în 20.000 de zile, cum spune Osmonde. E un roman mult mai direct din punct de vedere metafizic şi ne pune în faţa problemelor esenţiale ale vieţii: fragilitatea ontologică şi lipsa de autenticitate în comunicarea umană.

Un roman mai existenţialist?

Existenţial, nu existenţialist, pentru că, în opinia mea, scriitorii francezi existenţialişti nu au făcut decât să transfere în cărţile lor, cu rezultate îndoielnice, şcoala de gândire heideggeriană.

Locuiţi la Paris: cum se vede, din perspectiva dumneavoastră, peisajul literar francez actual?

Peisajul artistic francez e foarte variat şi foarte bogat, vital. În fiecare an se publică 700 de romane în Franţa! Nu poţi spune că nu-ţi place literatura franceză contemporană, pentru că ai citit două romane şi nu ţi-au plăcut! Există, într-adevăr, o regresie a importanţei cuvântului în epoca noastră, dar nu e vina scriitorului, ci a mediilor, a Internetului etc. Dar există, în acelaşi timp, o vitalitate extraordinară a mediului literar în Franţa – există cititori, librari pasionaţi, câţiva jurnalişti literari, puţini, dar excelenţi; plus o zonă francofonă la fel de efervescentă, în Belgia, Elveţia, în Québec. Franceza literară se poartă foarte bine, deşi e atacată din toate părţile, e evident. E o bătălie de dus, de aceea serviciile culturale ale ambasadelor sunt foarte importante. E o bătălie pentru păstrarea spiritului.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Pingback: Andrei Makine – Cartea scurtelor iubiri eterne | Madelin ceteşte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *