Bookaholic

380 BC. Platon scrie alegoria peşterii. Un prizonier care şi-a petrecut toată viaţa înlănţuit într-o peşteră, văzând doar umbrele proiectate de un foc din spatele său pe un perete, va crede că aşa arată realitatea. Filosoful este prizonierul care, eliberat, iese din peşteră şi înţelege adevărata înfăţişare a lucrurilor.

1793. William Blake preia analogia lui Platon şi scrie „Dacă porţile percepţiei ar fi limpezite, totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit. Pentru că omul s-a întemniţat singur şi vede totul prin deschizăturile înguste ale peşterii sale”.

1954. Aldous Huxley citeşte despre efectele mescalinei, un drog obţinut din cactus, devine curios şi face un experiment intelectual: îşi documentează experienţa de o zi cu mescalină şi felul revelator în care percepe realitatea sub influenţa drogului în faimoasa sa carte The Doors of Perception (Porțile percepției), al cărei titlu îl citează pe Blake.

1965. Poetul Jim Morrison foloseşte prima parte a titlului cărţii lui Huxley (sau citatul din Blake?) pentru a da numele formaţiei sale rock.

2018. Michael Pollan publică o carte despre psihedelice. Prologul ei se numeşte A New Door.

Am început descriind această leapşă peste secole cu analogii şi expresii despre cum percepem realitatea nu pentru a propune închiderea cercului cu întrebarea dacă, oare, „Light my fire” este despre focul din peştera lui Platon, ci pentru a scrie despre o carte. O carte publicată anul acesta, care repetă şi duce mai departe experienţa lui Huxley din The Doors of Perception.

Michael Pollan este un om serios. A fost pus de revista Time pe lista celor mai influenţi 100 de oameni din lume, predă scriitură la Harvard şi Berkeley, contribuie la New York Time Magazine şi este autorul unei serii de bestsellers, dintre care cea mai cunoscută la noi e Dilema omnivorului. Şi omul ăsta serios tocmai a scris (2018) o carte despre beneficiile psihedelicelor. Hm.

Cartea are un titlu – How to Change Your Mind – care atrage atenţia. Eu am crezut prima dată că este despre cum să ieşim din modele mentale rigide şi mă pregăteam s-o citesc pentru ceea ce predau la şcoală. Subtitlul însă, deşi lung, e revelator: What the New Science of Psychedelics Teaches Us About Consciousness, Dying, Addiction, Depression, and Transcedence. Şi, de fapt, chiar este despre cum să ieşim din modele mentale rigide. Doar că nu cognitiv, nici comportamental, ci luând o doză de psihedelice. Ce e simpatic e că Michael Pollan îşi începe călătoria asta ca orice om serios de şaizeci şi ceva de ani: cu reticenţă. Cartea e alcătuită din mai multe fire care se împletesc şi se completează reciproc: povestea psihedelicelor, călătoria autorului, cercetările medicale, efectul transcedental.

Povestea psihedelicelor. Nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii. Spun doar că Pollan trece, bine documentat şi alert scris, prin istoria LSD şi a psiloscibinei, de la descoperirea un pic miraculoasă a dietilaminei acidului lisergic de către chimistul elveţian Albert Hofmann de la Sandoz până la reluarea recentă a experimentelor medicale cu psihedelice în spitalele americane; descrie pleiada de oameni interesanţi şi excentrici care au evanghelizat transformarea interioară prin consum de LSD, de la Aldoux Huxley la Timothy Leary (cu destinul său demn de filmele cu James Bond); aminteşte deschiderea iniţială a autorităţilor americane faţă de drog, ba chiar interesul secret al CIA, şi explică apoi contextul interzicerii politice a psihedelicelor în 1968, mai ales din postura de combustibil preferat al contra-culturii hippie.

Călătoria psihedelică a autorului. Pe la jumătatea documentării, Pollan realizează că nu poate să scrie o carte despre psihedelice fără să înţeleagă pe pielea sa de unde vine fascinaţia tuturor celor pe care îi intervievează. Aşa că încearcă, din raţiuni mai degrabă jurnalistice, câte o singură dată, pe rând, psilocibină, în vehicolul său natural, ciuperci magice, apoi LSD, ba chiar şi 5-MeO-DMT, numele criptat sub care se ascunde inhalarea fumului produs prin arderea veninului unei broaşte. Toate călătoriile (trips) sunt descrise frust, obiectiv, fără entuziasmul dubios al adepţilor convinşi, dar şi fără scepticismul conservatorilor moralişti. Încercările sale sunt făcute sub îndrumarea şi supravegherea unor ghizi specializaţi, ghizi despre care aflăm cu mirare că nu au fost vreodată cu adevărat deranjaţi de autorităţile americane. Din nou, fără prea multe spoilere, pot spune că, printre multe altele, Pollan îşi vede bunicul când se priveşte pe sine în oglindă, are revelaţii despre familia sa şi înţelege cu totul altfel una dintre piesele sale clasice favorite, suita pentru violoncel în Re minor de Bach, cântată de Yo-Yo Ma. Michael Pollan foloseşte propria experienţă pentru a face un detur prin psihologie şi descrie legătura dintre psihedelice, meditaţie şi o reţea funcţională din creierul uman denumită default mode network – practic maimuţa care ne vorbeşte în cap când nu suntem atenţi şi rumegă, stresată, ce s-a întâmplat şi ce va să vie.

Cercetările medicale. Aşa cum spune şi subtitlul, tratamentul cu psihedelice a fost cercetat ştiinţific pentru afecţiuni ca alcoolismul şi depresia sau pentru neliniştea existenţială a bolnavilor terminali. Timp de mai bine de zece ani, până la interzicerea acestor substanţe, şi în ultimul deceniu, după re-aprobarea experimentelor în spitale, foarte multe studii au confirmat efectul benefic al administrării unei singure doze de LSD sau psilocibină sub supraveghere de specialitate. Din ce în ce mai mult, comunitatea ştiinţifică medicală este deschisă la a afla mai multe despre potenţialul curativ sau paleativ al acestor substanţe.

Efectul transcedental. Aici cartea a devenit, pentru mine, şi mai interesată. Pollan relatează, ca un adevărat reporter de front, ce a aflat prin documentare, dar şi ce a experimentat direct. Experienţa mistică indusă, în setting-ul adecvat, de unele călătorii psihedelice este incontestabilă. În 1962, sub supravegherea lui Timothy Leary, se desfăşoară la Harvard un experiment în biserica universităţii. Studenţii sunt împărţiţi în două grupuri, iar grupul de test ia o doză de psilocibină. Din zece participanţi, nouă relatează apoi că au avut experienţe religioase profunde. Intervievaţi din nou după 25 de ani, subiecţii au descris experienţa ca pe unul dintre momentele cruciale din viaţa lor spirituală.

Evident, aceste călătorii nu sunt lipsite de pericole, iar Pollan trece în revistă şi efectele negative, de la accidente datorate percepţiei modificate (au fost consumatori călcaţi de maşină) până la bad trips, traumatizante, dar fără efecte pe termen lung. Interesant este că psihedelicele nu au risc major (în afară de accidentele menţionate mai sus) şi nu dau nicio dependenţă. Titlul cărţii este dat de constatarea făcută atât de cercetători, cât şi de cei care au consumat LSD sau magic mushrooms în căutarea unor experienţe transcedentale, că mintea se schimbă cu adevărat după consumul de psihedelice, iar pentru a obţine acest efect, fie el terapeutic sau revelator, e suficientă o singură administrare.

Am recitit ce am scris până acum şi mi-am dat seama că parcă sunt un cercetător obtuz: am luat cartea asta foarte bine scrisă, coerentă ştiinţific, iconoclastă, greu de pus jos şi generatoare de întrebări existenţiale şi am împărţit-o şcolăreşte în patru fire, A, B, C şi D, care tratează psihedelicele aşa şi pe dincolo. Şi, să ştiţi, nu i-am făcut dreptate.

Aşa cum şi-a obişnuit cititorii în cărţile sale de până acum, Pollan ia o temă şi o explorează pe toate feţele, cu obiectivitatea unui jurnalist neimplicat, dar cu talentul unui scriitor de foiletoane. How to change your mind e la fel, doar că subiectul este exploziv din multe puncte de vedere. Pollan îl deschide cu dexteritate de pirotehnist şi îl dezamorsează fără mănuşi şi fără să ocolească firul roşu.