Fiind în primul rând poet și doar apoi romancier talentat, nu ne poate surprinde faptul că și cel mai recent volum al lui Octavian Soviany, Arhivele de la Monte Negro, este de o mare subtilitate stilistică. După romanul Viața lui Kostas Venetis, care a câștigat numeroase premii literare în cursul anului trecut, Soviany publică acum un nou roman de o poezie ieșită din comun. Deși pagina de gardă menționează faptul că ne aflăm pe tărâmul prozei, nu cred că i-aș da vreodată alt verdict cărții în afară de proză poematică.

Romanul este segmentat în fragmente de aproximativ o pagină, delimitate între ele de un rând punctat. Iar cititorul nu va ști cu certitudine probabil niciodată dacă secvențele sunt povestite de același narator sau de personaje diferite. Scenele finale, unde este povestit discursul medicului care pune diagnosticul de „schizofrenie” pot fi înșelătoare. Pe de altă parte, nu puține sunt indiciile ce îl pot face pe cititor să creadă că ne aflăm în fața mormăielilor unui bolnav care delirează din pricina rănilor obținute pe front, unde a rămas fără o mână.

Singura intervenție ce pare a-i aparține unui narator impersonal, nota de la finele romanului, care indică faptul că Luigi Lucheni este un „anarhist solitar, care o asasina în septembrie 1898, la Geneva, pe Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei”, ne invită să regândim romanul din perspectiva unui singur narator schizofrenic, care își imaginează că este ultimul descendent al familiei von Lichtenstein, iluzie ce putem bănui că este generată de vina amestecată cu drogurile pe care asistenta, Cheia Visurilor, i le administrează.

Pe de altă parte, această permanentă căutare a tatălui poate fi fie semnul existenței unui al doilea narator, fie doar un nou indice al culpei. Imaginea tatălui în universul Evului Mediu poate fi decodificată mistic, multiplele referințe la mizeria lumii în care trăiește naratorul venind doar ca o confirmare a nevoii acestuia de religios.

Călătoria făcută în numele tatălui pare a fi una a decăderii, a abjectului și a indefinitului. Fără de tată, mânăstirea devine o închisoare în care circul și desfrânarea se întâlnesc și dansează într-un joc macabru. Sodomia, pedofilia, sadomasochismul sunt doar câteva dintre bolile lumii descrise de narator. Prietenul îndeamnă la crimă, argatul trădează, privitorul condamnă. Niciun personaj nu vine în ajutorul naratorului.

Peste toți trădătorii se aude râsul lui Kostas Venetis, un țigan pe care medicul curant al naratorului îl bănuiește a-i fi tată. Un râs sardonic, care pare menit să pedepsească. De altfel, una dintre frazele cheie ale romanului, indică faptul că ipoteza unui singur narator ucigaș este cea mai plauzibilă: „Plata păcatului nu este moartea – îmi spusese odinioară Kostas Venetis – plata păcatului este timpul.” Tocmai timpul este cel care trece iremediabil, care îl vlăguiește pe narator și-l îndepărtează de dorințele trupului care-i zbuciumă mintea, readucându-i permanent în fața ochilor imaginea tatălui. Timpul este cel care-l condamnă pe narator la descoperirea adevărului legat de semenii săi, dar care-i oferă și răgazul de a o ierta, în delirul său, pe soția necredincioasă. Cum morala epocii o cere, răsplata vine adeseori după faptă, dar doar după ce fiecărui personaj i se oferă răgazul îndreptării.

Nici alegoriile nu lipsesc din perisaj, căci, după ce suntem îndrumați să credem că revoluția mondială este plănuită în subteranele mânăstirii din Monte Negro, în delirul naratorului apare Dostoievski, un alt prizonier, bețiv, care crește o copilă pentru a și-o face ibovnică și care crede că salvarea stă în regimul de stânga, care i-l prezintă pe Troțki, un câine flocos care s-a aciuiat în cimitir. Nici evreul Guss, care ar trebui să-l ajute pe narator să-și găsească o altă locuință în afară de hotelul în care toți angajații-l supraveghează nu este mai de încredere.

După ce îi face rost de o casă în care se mută, la rândul lui, punând bazele unei afaceri, acesta-l toarnă pe narator poliției, deghizându-se, precum o fac și celelalte personaje, în momentul în care vine să depună mărturie împotriva naratorului. Turnătorii iau înfățisări animaliere și, în fața lor, naratorul își recunoaște apartenența la mișcarea subversivă înființată în subteranele mânăstirii.

Regimul de stânga este criticat din interior prin această metaforă, iar imaginea micuței logodnice, pe al cărei mormânt cresc flori sălbatice, revine din ce în ce mai des, indicându-ne, la rândul ei, că avem de-a face, de fapt, cu ucigașul împărătesei Austriei, care-și regretă, pe patul de moarte, fapta. Micuța logodnică nu poate fi decât jargonul folosit de membrii complotului pentru a o denumi pe victimă.

Dilemele identitare sunt marcate și stilistic, fiecare dintre cadrele narațiunii generând sinestezii specifice. Culorile, sunetele și mirosurile se amestecă pentru a declanșa stări din cele mai puternice, una dintre mize fiind tocmai aceea de a năuci lectorul prin schimbările bruște ale cadrelor.  Singura stare care predomină de-a lungul întregii cărți este cea a incertitudinii, a amestecului care obligă la relectură, la reconsiderare.

În ciuda fragmentarismului, impresia cu care rămâi la finele cărții nu este de lipsă de perspectivă de ansamblu, ci de univers pestriț, inconfortabil, alunecos, foarte asemănător cu realitatea în care te poziționezi la rându-ți. Ceea ce te forțează să constați, la sfârșitul lecturii, că întreaga existență, fie ea ficțională sau reală, trebuie reconsiderată după fiecare nou strat de mâl existențial. Adevărata identitate, atât a naratorului, cât și a cititorului, nu poate reieși decât din deplierea constantă a straturilor de viață și de semnificație încifrată cu care am fost înveliți de-a lungul timpului care pedepsește mai rău ca moartea.

Desigur, există argumente pentru a susține mai multe interpretări, iar acesta este unul din farmecele romanului. Cititorul este îndemnat să reconsidere frazele romanului cu fiecare pagină citită în demersul detectivistic de a afla cine narează fiecare secvență. Deși este preponderent un roman de atmosferă, în care acțiunea nu pare să aibă un loc esențial, este și un roman postmodern, în care granițele dintre genuri și specii sunt încălcate, în care referințele metatextuale și intertextuale se amestecă pentru a da naștere unui roman care invită la relectură.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Un comentariu
  1. Pingback: Înecat în proza lui Octavian Soviany « c.p.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *