Bookaholic

Pe Răzvan Țupa l-am cunoscut personal acum aproape doi ani într-o tabără literară. La momentul respectiv, organiza săptămânal Poeticile cotidianului şi căuta să descopere care sunt direcţiile poeziei în ziua de azi. Anul acesta a renunţat la Poetici, a publicat al treilea său volum de poezie, “poetic. cerul din delft și alte corpuri românești”, la Casa de Editură Max Blecher, a luat parte la câteva proiecte şi ateliere literare în afara României, iar la sfârşit de an am găsit ocazia de a-i lua un interviu şi a afla ce planuri are pentru 2012.

A fost o experienţă curioasă, mai ales pentru că interviul a fost luat într-o seară, pe mess, dar am avut norocul să îl descos preţ de 3 ore.

Cum anul acesta s-au împlinit 10 ani de când a câștigat premiul național “Mihai Eminescu” pentru debut cu volumul “Fetiş”, iar între “Corpuri româneşti”, apărut în 2005 la Editura Cartea Românească, şi recent lansatul “cer din delft” s-a scurs ceva timp, a trebuit mai întâi să ne lămurim de unde până unde aceste perioade lungi de timp între apariţiile sale publicistice.

De ce o pauză atât de mare de la corpurile româneşti până la cerul din delft?

Nu sunt decât cu doi ani mai mult decât între “Fetiş” şi “Corpuri româneşti”. Când a apărut cartea din 2005 mi-am propus să fie o pauză de 5 ani. Au fost 6. Nu mă împac deloc cu felul în care funcţionează piaţa cărţilor de poezie în România, cu toate că lucrurile s-au schimbat, iar pentru “Corpuri româneşti” pot să spun că am avut o distribuţie foarte bună.

Şi pentru următoarea ce pauză îţi mai propui?

Deja nu mă mai gândesc la pauze. Știu destule exemple de poeţi care scot cărţi pe bandă rulantă şi asta îi împiedică să se concentreze pe poezia pe care o au de scris. Acum mai am multe de făcut pentru “poetic.cerul din delft”. Mie îmi place să fac o diferenţă între volumul publicat de Casa Max Blecher şi poezia dinăuntru. Dacă nu îmi plăcea felul în care lucrează Claudiu Komartin şi Ana Toma pentru fiecare volum pe care îl editează acolo, cartea mea nu ar fi apărut nici acum.

În fond la fiecare carte pe care am publicat-o am strâns mai multe cicluri din perioada respectivă. De obicei eu lucrez la un ciclu de poezie pornind de la ceva ce mă interesează în momentul acela, fie că e vorba să experimentez nişte motive ori tehnici sau pur şi simplu să îmi clarific mie ceva.

Şi care a fost experimentul, interesul sau acel ceva de clarificat aici?

O, au fost mai multe! Prima secţiune a fost scrisă la rugămintea unei prietene. Acolo am încercat să notez elementele pe care poezia așa zis “2000-istă” le ocoleşte şi să le dinamizez poetic. Apoi este a doua parte a volumului, unde sunt mai multe secţiuni, una legată de câteva din oraşele din lume în care am citit poezie, alta, “relaţii glisante”, include poeme scrise din dezbateri cu mine sau cu alţii, iar apoi mai sunt lucruri la care am lucrat folosind elemente şi tehnici cât se poate de clasice ale poeziei. De fapt asta se regăseşte în multe locuri din volum. Poezie silabică, jocuri legate de partea eufonică ori de rimă, cu tot felul de influenţe de la poezia greacă până la hip-hop. Apoi mai este ultima parte a volumului care a fost scrisă pentru o lectură publică. Acolo am folosit şi texte care făceau parte din prima parte a volumului de acum.

De ce a luat volumul titlul celei de-a două părţi?

Asta a fost propunerea editurii şi mie mi-a plăcut. Cerul din Delft este un motiv din finalul unui poem din secţiunea aceea. Eu am insistat doar pentru titlul “poetic.” şi pentru finalul “şi alte corpuri româneşti”. Mi-a plăcut foarte mult să dezbat cu Claudiu toate formulele posibile.

Aveaţi şi alte variante?

Întotdeauna 🙂

Ce e pentru tine Delft şi cu ce diferă cerul de acolo de… cerul din Bucureşti, spre exemplu?

Numai pentru că îmi place vederea din Delft pictată de Vermeer. Dacă mă întrebi de cerul din Bucureşti, adevărata lui faţă ar fi cea din seriile dedicate cartierului Berceni de Nicolae Comănescu. E adevărat că am stat o vreme şi în Berceni, dar am mai stat şi în Militari, Sebastian, Balta Albă şi Drumul Taberei, iar asta schimbă mult perspectiva. De altfel, țin la toate cerurile pe care le-am văzut pe unde m-a mai dus poezia. În tabloul lui Vermeer sunt cam toate. Cu Vermeer e o poveste mai lungă la mine.

Păi…. fă rezumatul poveştii… trailerul… 🙂

Demult de tot a început să mă intereseze, după un film, “Toate tablourile lui Vermeer la New York”, un film mai ciudat din genul celor despre care sora mea spunea că îmi plăceau la un moment dat: “Lui Răzvan îi plac filmele în care toată lumea tace”. După aceasta, de câte ori ajungeam într-un oraş, unul din primele lucruri pe care încercăm să le aflu era dacă există în vreun muzeu tablouri de Vermeer. Aşa am făcut şi prima dată când am fost la Londra şi un prieten ziarist, cu care atunci m-am cunoscut, este şi azi impresionat de felul în care l-am alergat prin National Gallery după cele două lucrări de Vermeer pe care le au englezii acolo. Erau primele picturi de Vermeer pe care le vedeam şi probabil şi pentru că mi-a plăcut reacţia pe care a avut-o prietenul meu ziarist, am făcut tot continuat să fac asta ulterior și la New York, şi la Paris şi la Berlin. La Berlin am avut surpriza să descopăr că Floarea Țuțuianu, poeta şi artista cu care aveam atunci o lectură în Germania, are aceeaşi pasiune. Dânsa nu prea era încântată de ideea unei lecturi la Berlin şi am întrebat-o ce i-ar plăcea să aibă oraşul ca să o intereseze. Mi-a spus că “un tablou de Vermeer” şi am fost bucuros că deja ştiam în ce muzeu trebuie să mergem ca să îl găsim.

În volumul tău este o poză, una singură. Care e povestea ei?

Dacă eram bun, nu era niciuna. Am folosit-o într-o lectură publică, un cristian a proiectat-o pe fundal atunci când am citit varianta orală a Corpurilor la sala oglinzilor în festival. Era de acolo.

Ok, dar nu îmi răspunzi totuşi la întrebare…. ar trebui să începi cu ceva de genul “era acum vreo 30 de ani, în tineretului, când…”

E poezia acolo, chiar sub poză, ce să mai zic?…

Dar poezia nu explică poza… doar o pune în cuvinte….

Asta îmi aminteşte că printre lucrurile de care am fost acuzat se numără şi faptul că nu aş şti nici eu care e înţelesul poeziilor pe care le scriu, ca şi când înţelesul ar face poezia mai bună sau mai proastă.

Familia ta cum îţi percepe viaţa poetică, cărţile? Apropos, le au în bibliotecă?

Am foarte multe familii şi fiecare dintre ele m-a susţinut. Nu mi s-a spus decât foarte rar că pierd timpul cu poezia. Şi oricum în familiile astea este o persoană fără care aş fi lăsat-o baltă cu poezia.

Revin doar un pic la poză… E pură întâmplare că e la jumătatea cărţii?

E ca orice lucru pe care îl face Ana Toma, ea a făcut grafica volumului. Eu nu cred că are vreo importanţă dacă spune autorul ca fost sau n-a fost întâmplare. E mai important cum o găseşte cel care citeşte. Asta e legat de ce mă interesează pe mine din ce se întâmplă cu poezia azi.

Și ce se întâmplă cu poezia azi?

Multă vreme am trăit cu impresia greşită că poate să ni se spună ce înseamnă ceva. De câţiva ani a început şi în România să se resimtă falimentul autorităţilor oficiale. Şi asta nu este decât urmarea incompetenţei oficialităţilor în cauză. Nimeni nu mai crede că un premiu românesc pentru poezie înseamnă ceva în sine. Până şi premiile acordate corect sunt tratate cu neîncredere. Şi asta numai pentru că se dau premii fără nicun fel de justificări. Aşa s-a ajuns la situaţii suprarealiste.

De exemplu, recent Academia Romană a dat premiile pentru anul 2009. La poezie a câştigat un volum al lui Daniel Corbu din 2007 (n.r. “Eonul Marelui Desant”, Editura Princeps Edit). Sunt mai multe posibilităţi, dar toate includ o neseriozitate din partea secţiei de literatură condusă de criticul Eugen Simion. Dar nu s-a supărat nimeni. În fond, Daniel Corbu e un poet important, merită premiul şi anul apariţiei e doar un amănunt. Pe mine mă deranjează mai ales faptul că ajung să conteze foarte puţin cărţile. Contează mai mult dacă omul merită. Şi asta descalifică maxim un premiu, măcar pentru că minţi. Spui că premiezi o carte când, de fapt, premiezi un om. Era o încheiere normală pentru un an care a început la fel.

La gala tinerilor scriitori a fost premiat volumul unui critic tânăr (n.r. Alex Goldiş, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului), meritoriu, de altfel, unul dintre cei mai serioşi, atât doar că volumul era în manuscris. Toate astea fac însă să se reformuleze complet mizele scrisului. Acum, mai mult decât oricând, este importantă seriozitatea cu care fiecare dintre cei care scriu sau citesc se raportează la ce fac.

S-au acordat, deci, pe merit în ultima vreme premii care au fost ulterior descalificate tocmai din cauza preconcepțiilor?

Discuţii sunt în legătură cu orice premiu, dar poţi să fii aproape sigură că în cazul premiilor acordate corect aceste discuţii ajung să se ducă, reproşurile sunt uşor de găsit pe internet că şi răspunsurile. În cazul premiilor acordate după ureche aproape niciodată nu este continuată dezbaterea.

Și nu e un pic paradoxală chestia asta?

Nu. Este normal… E doar o etapă normală. Treptat trecem de la o cultură în care aveam nevoie ca valorile să fie bătute în cuie la o cultură în care valorile nu mai sunt doar nume ci autori de concepte care funcţionează sau nu. Oricine răsfoieşte presa literară vede că peste tot coexistă texte în care ţi se propun liste nesfârşite de nume (cei mai buni, cei mai proști, cei mai tineri, cei mai saşii) cu texte în care există expuneri de argumente intelectuale. De fapt ştim deja că se poate spune orice. Uite, azi, la mine la ziar a venit un fel de drept la replică din partea unui politician care spunea că articolul scris despre el este “o manipulare şi o minciună”, dar recunoştea că tot ce scria în articol era adevărat. Ce poţi să îi spui?…

În acest caz, apropos de direcţiile poeziei azi, ai mai spus cu alte ocazii că nu îţi place să faci categorisirea scriitorilor în generaţii… Faptul că se trece la o epocă a “autorilor de concepte”, precum ziceai, nu formează o generaţie? sau un curent/trend?

Ca să fie aşa ar trebui să nu fi existat înainte autori de felul ăsta, ori ei au existat mereu. Ce se schimba e doar modalitatea de lectură.

Anul ăsta a fost destul de plin de evenimente pentru tine.. şi atelierele+proiectele în Germania, Suedia, Polonia… ai publicat “Cerul” şi ai renunţat la a mai organiza întâlniri literare. De ce ai renunţat la Poeticile cotidianului şi ce ai în plan acum?

Poeticile cotidianului pentru mine au fost legate mereu de poezie. Aveam şi secţiune de microfon deschis în care putea să citească trei minute oricine se înscria la începutul serii. Le-am făcut atâta timp cât m-a interesat pe mine să aflu lucruri legate de ceea ce scriu alţii. După 5 ani şi mai bine de 140 de ediţii au început să mă intereseze alte aspecte legate de scris. Aşa că am mai organizat 15 ateliere relaţionale doar ca să îmi verific mie dacă funcţionează ce am învăţat în cei 5 ani şi când am încheiat ciclul ăsta am terminat şi cu evenimentul. Acum mai rămâne să public concluziile întregii poveşti într-o carte. De fapt cartea despre poetici a avut până acum 5 variante. Am rescris-o de vreo 7 ori. Odată am avut şi contract cu o editură, dar nu mi-a plăcut formula grafică aleasă şi am renunţat. De câteva luni e stabilit să apară la Casa de Pariuri Literare, dar cred că o mai rescriu o dată până când apare.

Pentru 2012 o să mă intereseze mai mult să lucrez pe voce, pe partea orală a poeziei. Am primit două invitaţii, una la un atelier de poezie în Israel şi alta pentru un festival de arte care se întâmplă la Berlin şi Paris. Să vedem ce se materializează.

Cartea cu poeticile tot pentru 2012 o vrei?

Aşa era discuţia cu un cristian.

Ar mai fi 3 întrebări, fără nicio legătură una cu alta. Una vreau să îţi mai pun dar nu ştiu care. Alege tu un număr de la 1 la 3.

2

Scriitorii au de obicei două momente (sau trei, depinde de caz) când îşi amintesc despre când şi de ce s-au apucat de scris. O dată când pur şi simplu încheagă ceva prin copilărie/adolescență, o dată când îşi dau seama că acesta este drumul pe care vor merge şi o spun când sunt întrebaţi, şi încă o dată, după caz, atunci când publică. La tine când şi cum a stat treaba cu prima dată în scris?

La mine legat de orice există două sau trei momente în care am început să fac ceva. Abia anul ăsta mi-am adus aminte că atunci când eram mici şi taică-miu ne citea poezii de Topârceanu sau fabule era singurul moment când nimeni nu risca să mănânce bătaie sau să supere pe cineva. Bănuiesc eu că aşa se explică de ce am ajuns să scriu poezii. Mie mai întâi mi-a plăcut să citesc poezii. Cu scrisul, mai greu… Sunt multe lucruri care au contribuit. Ce e mai interesant însă, e că mai tot ce am făcut a fost legat de poezie. Când am ales facultatea la care să merg am vrut să am timp să citesc ce vreau eu, când am ajuns să lucrez în presă am mers la Evenimentul Zilei pentru că la un cenaclu de la Litere jurnalistul care venise ca invitat a spus că oricine vrea să lucreze la un ziar să îl caute. La “Cuvântul” colegii mei erau doi poeţi.

În acelaşi timp, chiar dacă a pornit de la poezie, în mai toate locurile în care am lucrat am învăţat o mulţime de lucruri care mi-au folosit în poezie. Chiar la interviul de angajare, Cornel Nistorescu îmi spunea că dacă îţi perfecţionezi scrisul lumea o să te remarce. Îmi spunea cum a primit premiul acela din Statele Unite pentru un editorial. Eu am râs atunci, dar după câţiva ani, m-a căutat cineva care se ocupă de lansarea unui film Discovery la Londra că vor să invite jurnalistul care a scris despre descoperirea mumiei lui Nefertiti în Evenimentul Zilei. Dacă nu m-ar fi interesat poezia probabil că nu aş fi scris despre Nefertiti.

Dar nu îmi pui nicio întrebare agresivă de genul “Am citit pe internet că în perioada ta la Cuvântul ai cenzurat premiile liceenilor. Cum se împacă asta cu pledoariile tale pentru libertatea de expresie?” sau “De ce sunteţi pornografi voi 2000iștii?” sau “Nu e ruşinos să fii poet când toată lumea are o meserie?” sau “Ai făcut o seară a poeticilor cu Eminescu interzis minorilor, ce mai vrei să vulgarizezi?” sau “Ai avut multe proiecte cu ICR, eşti un poet al lui Băsescu?”

Bine atunci, hai să facem aşa: alege tu una din propunerile de mai sus, la care să îmi formulezi un răspuns pe care nu l-ai mai dat… nici nu îl vei mai da altcuiva…

Să zicem prima, cea cu perioada de la “Cuvântul” şi cenzura premiilor liceenilor. Este foarte uşor să acuzi pe oricine de orice. În ceea ce mă priveşte, eu cred că sunt vinovat de orice m-ar putea acuza cineva. La “Cuvântul” a fost o perioadă foarte interesantă pentru mine. M-am întâlnit cu tot felul de atitudini şi abia am apucat în cei doi ani petrecuţi acolo să formulez împreună cu colegii mei un ziar viu. Acum câteva luni cineva îmi spunea că nu am făcut nimic cu revista. Abia atunci mi-am dat seama că e util să vezi ce a rămas din ce ai făcut într-un loc. Aşa mi-am dat seama că Premiile Cuvântul Liceeni sunt primul proiect al unei reviste culturale din România din ultimii 20 de ani, care a fost citat în străinătate, iar asta îmi pune nimicul într-o lumină interesantă. Altă mulţumire a fost pentru mine la “Cuvântul” că am putut să ducem la bun sfârşit editarea în volum a conferinţelor pe care le ţinuse echipa dinaintea noastră, în formula lui Mircea Martin. Nu ştiu prea multe exemple de echipe noi în vreun domeniu din România care să continue ceea ce s-a întâmplat înaintea lor. Dar am şi un regret legat de acea perioadă. Singurul. Că în urma unei controverse în ziar am pierdut colaborarea lui Ion Vianu. Asta mă doare şi acum. E o voce importantă în cultura română de azi şi nu am ştiut să îl păstrez în acel moment.

Nota de subsol: Celelalte două întrebări din cele 3 pe care îl pusesem să aleagă erau una despre Nobelul acordat anul acesta poetului suedez Tomas Tranströmer, Răzvan însuşi intrând în contact cu lumea literară din Suedia în 2011, iar cealaltă viza intenţia de a scrie poate la un moment dat teatru, amintindu-i de spectacolul “Deformaţii”, făcut pe texte semnate de el, Claudiu Komartin, Mitoș Micleușanu şi Adina Zorzini, care se joacă de ceva timp la Green Hours în regia lui Marcel Țop. Faptul că încă nu am vorbit despre acestea dă o continuitate poveștii și menține porțile deschise pentru o viitoare întrevedere, fie tot internaută, fie tete-a-tete.