La ora 10 dimineața, când m-am întâlnit cu Irvine Welsh, o întrebare îmi bântuia mintea: oare omul ăsta e atât de interesant în realitate cum pare din scris? Oare s-a domesticit, și-a liniștit demonii? Din ce citisem despre el părea că nu sau, oricum, că nu în totalitate.

Relaxarea lui Irvine Welsh mi-a calmat instant (mă rog, parțial) anxietățile că sunt în fața lui. Hell, am crescut cu Trainspotting, pe vremuri știam pe de rost monologul cu Choose life, pentru ca apoi să mă pierd în universul dark&twisted al multor altor cărți. Welsh e un scriitor puternic, deloc ușor de citit, îți trebuie ceva stomac și ceva nervi să nu te iei la harță interior cu personajele care uneori te scot din minți și te fac să-ți pui un milion de întrebări despre natura umană. 

Welsh pare un autor care poate scrie despre orice. L-am întrebat deci dacă are tabu-uri în scris, subiecte care sunt prea mult. Există un prea mult pentru Irvine Welsh? Nu cred că sunt chiar tabuuri. Credeam că nu pot scrie despre pedofilie. Este atât de dezgustător, atât de marginal comportamentului uman încât nu pot scrie despre asta. Ca exercițiu, mi-am propus să încerc. Am fost în Miami la niște grupuri de reabilitare pentru ei pentru a-i cunoaște. Mi-am dat seama că nu pot scrie despre abuzatori nu din cauza naturii îngrozitoare a actului lor ci pentru că sunt al naiba de plictisitori. Mi-am dat seama că sunt mai interesat nu în pedofili ci în cei care au supraviețuit abuzului sexual. Sunt mai diverși, mai interesanți, au mai multe povești de spus. Pedofilii sunt aroganți și cumva se simt îndreptățiți să primească atenție. Au fost abuzați la rândul lor și nu pot trece peste asta. Nu sunt personaje prea dramatice. Mă interesează cum e personajul, dar mă interesează mai mult călătoria. În Crime, mă concentrez mai mult pe supraviețuitori, nu pe abuzatori. “

“Scriitorii au datoria să spună adevărurile neplăcute ale societății, nu să promoveze norme frumoase”, scria Welsh acum 10 ani într-un eseu. În contextul discuției despre interzicerea cărților, mai ales la școală, care arată comportamente indecente, imorale (care a ajuns și la noi recent, amintiți-vă de Baltagul), l-am întrebat despre legitimitatea existenței unui cod moral când judecăm arta. S-a enervat. Venind din State, unde discuția asta e aprinsă, îl înțeleg. “E o prostie! Nu putem avea un cod moral, literatura e intrinsecă fiecărui individ. Dacă ai un cod moral impus asupra ta, este codul moral al altcuiva. E o tâmpenie, sunt împotriva tuturor acestor lucruri. Trebuie să învățăm oamenii să știe să judece un text, să îl proceseze, să îl critice, asta e educația morală. Să le dăm oamenilor instrumentele sociale și morale să se uite la lucruri. Nu poți trata oamenii ca pe niște naivi, trebuie să le dai credit. Arta trebuie să fie complet amorală.” Să le spunem asta și celor care spun că Lolita sau, hey, Baltagul nu-s ok pentru că arată comportamente imorale.

Personajele lui Welsh sunt outsideri, rebeli, se iau la trântă cu normele și-s individualiste. “Ca scriitor, vrei să depășești normele, să le ocolești. O faci prin personaje. Dacă ai un personaj, el are nevoie de o viață dramatică. Sunt multe feluri de a face asta. Îl poți pune să se întâlnească cu cineva care e complet diferit. Sau îi poți pune într-un conflict cu societatea, cu normele. E bine să faci astfel de lucruri. Personajele chestionează normelor și valorilor.” Și el? “Probabil sunt prea cunoscut și așezat ca să lovesc prea tare în norme. O mai fac, cred.”

Mă gândeam cum ar fi sunat un interviu pe LSD, de exemplu, cu inconștientul la vedere, pe MDMA sau pe alt drog. “Sunt prea bătrân pentru LSD”, râdea el, “un trip de opt ore e pentru oameni tineri”. În privința drogurilor și a acestui război fără nici un efect împotriva lor, Welsh e tranșant: “Trebuie legalizate toate! Oamenii trebuie să aibă libertatea să ia ce vor”. Și heroina, îl întreb, cu toate poveștile de dependență în minte, printre care și al lui Trainspotting. “Și heroina”. “Nu e chiar un război împotriva drogurilor, e un război împotriva oamenilor tineri. Un mod de a încerca să-i controlezi. E un râzboi al oamenilor bătrâni care nu iau droguri. E pentru binele lor, nu al tinerilor. Tinerii vor lua oricum droguri pentru că asta fac ei. E vorba despre manipularea unor frici și anxietăți.”

Mi-a vorbit apoi despre DMT însă, care “nu e un drog de party sau unul hedonistic, e mai mult o explorare aproape științifică a interiorului tău, a inconștientului. E o experiență incredibil de interesantă. Are tot sensul vieții în el. Și durează doar un minut și jumătate.” Citisem despre DMT, i se mai spune și Molecula lui Dumnezeu sau Molecula Spiritului, e genul de trip scurt și intens, care te aruncă brusc și total în cele mai adânci zone, cu vizualuri puternice, ca și când intri în altă lume. Cei care au luat, printre care și Welsh, spun că nici o experiență nu seamănă cu asta.

L-am întrebat, pornind de la un citat din Trainspotting (We start off with high hopes, then we bottle it. We realise that we’re all going to die, without really finding out the big answers.) care-s marile lui întrebări și cum le găsește răspunsurile. “De asta încerc să văd dacă merge cu DMT.”, râde el. “Marile întrebări, ca la toată lumea, sunt de unde venim, unde mergem, există Dumnezeu, dacă există, cine l-a creat pe Dumnezeu, toate lucrurile de genul ăsta. E călătoria în timp posibilă?”

Welsh vorbește despre inconștient ca sursă a lucrurilor. “Am tendința să folosesc mult ce e în subconștient. Sunt multe lucruri care vin din același loc cred.” Cu toate personajele lui dubioase, cu toate zonele întunecate din cărțile lui, cu violență, extreme, trip-uri pe droguri și întrebări existențiale, oare ce visează Irvine Welsh noaptea? “Visele mele sunt un rahat. Erau super interesante mai demult, eram urmărit de monștri și făceam sex cu toți. Acum visele mele sunt despre cum sunt blocat la coadă la poștă sau cum încerc să cumpăr ceva”, râde el. Societatea asta, ne distruge și visele, mă gândesc. Totuși, îmi povestește, a visat finalul unei cărți. Se lupta să-l găsească și nu reușea să ajungă la formula potrivită. “M-am trezit dimineața și eram fuck, asta e! Să scriu repede, să nu uit”. Îl întreb cum stă cu memoria, ce are tendința să uite și ce-și amintește. “Memoria mea e groaznică. Uit tot! Ce m-ai întrebat? Îmi amintesc o grămadă de lucruri pe care le-am făcut cu familia cu și cu prietenii. Îmi amintesc ce-mi fac alții, uit ce le-am făcut eu lor.”

Vorbind de familie, îmi amintesc că le-a dedicat Acid House, o carte cu povestiri bizare și interesante, părinților lui. Probabil că nu e cea mai bună carte pe care părinții s-ar bucura să le-o dedice copilul lor. Îmi amintesc și că tatăl lui a murit când Irvine avea 25 de ani, deci mult înainte de debutul de la 35, în perioada tulbure cu drogurile. “Erau foarte iubitori. Le plăcea să fie împreună. Mă tratau ca pe un adult. A fost o relație bună. Asta m-a făcut să mă concentrez pe natura relațiilor pentru că ei aveau o legătură puternică. Când ești într-o relație, chiar trebuie să fii implicat cu acea persoană.” Poate de aceea spunea într-un interviu că e monogam? Râde. “Sunt monogam cu foarte multe persoane diferite. Una câte una. Până se plictisesc de mine și trec la următoarea victimă.”

Că tot venise vorba de monștri și de simboluri, cum naiba i-a venit ideea să facă dintr-o tenie un personaj în Jeg? Dacă n-ați citit-o, peste discursul dezarticulat la persoana 1 al detectivului Bruce Robertson, un personaj cât se poate de detestabil, se suprapune uneori (la propriu, pe pagină) vocea unei tenii din interiorul lui. “Scriam inițial totul din perspectiva lui Bruce Robertson. Vocea lui era constantă, mizantropică, dură. M-am gândit cât de greu îi e cititorului să țină pasul cu el, să-l suporte. Am simțit nevoia să-i sparg discursul, să bag o voce morală, înțelegătoare. Era vocea conștiinței lui, o voce alternativă, care să facă lucrurile mai ușoare.” Deci conștiința lui e sub forma unui vierme captiv? “Exact. Cel mai bun lucru a fost bag vocea asta a conștiinței printr-o tenie care locuiește în interiorul lui. E de asemenea un parazit, care-l sabotează, are misiunea să fie cât de rea se poate.” Și care vrea mereu mâncare, aș adăuga eu.

L-am întrebat și despre filmul Jeg/Filth, care e controversat, unii spun că nu prinde nimic din carte, alții că e o nebunie artistică. Eu am păreri împărțite despre el, probabil și pentru că l-am văzut cu ideea clar infiptă în cap că acea carte nu e ecranizabilă. Și despre faptul că Bruce pare mult, muuult, mai drăguț în film decât mi-l imaginam eu și, probabil, alți cititori. “A fost genial! James McAvoy e minunat. Jeg e un film extraordinar. N-aș fi văzut pe nimeni jucându-l mai bine pe Bruce Robertson, pur și simplu a devenit acel personaj. Trebuie să ai un tip ca el jucând un personaj atât de nebun, îngrozitor. Actorul trebuie să fie mai drăguț ca personajul. Măcar să empatizezi cu actorul, să fie un tip care prinde la oameni. Dacă ai un personaj atât de oribil, măcar să zici mmm, mișto actor. James Mc Avoy a făcut mai mult de atât. A pus foarte mult în personjaul ăsta, a mers departe. A fost capabil să ajungă la propria lui parte întunecată iar rolul ăsta e o mare performanță a lui. De fiecare dată când faci un film, e important să respecți mediul cu care lucrezi. Personajele trebuie să fie mai bune ca în carte. Cu cartea în mănă, cititorul controlează, se gândește, se întoarce, recitește. La cinema, ai imaginile regizorului, nu e ca în carte, unde-ți faci propriul film. Ești prizonierul imaginilor celor fac filmul, nu scapi. Filmul trebuie să fie o experiență mai blândă decât cartea. De asta actorii arată mai bine ca oamenii în viața reală.”

Contează cum arăți? Îl întreb gândindu-mă mai ales la Viața sexuală a gemenelor siameze, unde Lucy, instructoare de fitness, o încuie pe Lena în casă, o leagă și o obligă să slăbească. Pe lângă multe altele care se întâmplă în carte. “Bineînțeles. Fuck yea. E mult despre suprafață și aparențe, stilul și prezentarea sunt importante în lumea în care trăim. N-ar trebui să fie atât de importante. Așa funcționează lucrurile.” Și apoi glumește că trebuie să slăbească, mai ales după patru zile la Roma pe paste. De luni, îi spun, ca toate dietele care încep luni.

Mai târziu, vorbind despre muzică, Welsh povestește cum încearcă, de fapt, să prindă beat-urile în pagină, cum totul pornește de la muzică. Toate efectele vizuale de pe pagină, din Jeg și alte cărți, de acolo vin. “Dialectul scoțian e ca un beat, ca un performace. Voiam să prind efectele pe pagină, să prind beat-ul în cuvinte. Asta încercam să fac de la început, a pornit de la muzică.”

Să nu uităm nici că el a cântat în mai multe trupe, punk în special, unde, în cuvintele lui, “eram un dezastru”. Așa că, dat afară din niște trupe, chestie pe care o consideră unul dintre momentele de cotitură din viața lui, s-a apucat de scris. “Toată povestea asta cu scrisul a pornit de la muzică”. Muzica a rămas însă în scrisul lui. Ascultă muzică atunci când lucrează? Da! Ba chiar face playlist-uri pentru fiecare personaj care să-l ajute să intre în mood. “Muzica te ajută să înțelegi personajul. Când asculți, intri în mintea lui”.

Acum, mai face DJing prin cluburi din când în când, dar programul de club nu prea se potrivește cu cel de scris. Se apucă de scris devreme dimineața, “adică exact ora la care m-aș întoarce din club”. Spunea undeva că este un binge writer, ca o adicție, nu se poate opri. Confirmă. “Da, mai ales când am de finisat ceva. Scriu dezordonat, fragmente aiurea, dialoguri, lucruri care inițial nu se leagă. Când trebuie să scot din material un story ca lumea, să tai, să asamblez, când trebuie să ajung la povestea propriu zisă devin obsedat.” Are vreo legătură starea în care intri când scrii cu cea de pe droguri? Îl întreb pentru că am tot auzit asta de la scriitori, că scrisul e o transă asemănătoare substanțelor. Râde. “Asta explică multe despre mine. Scriu mereu”.

Seara, Irvine Welsh și-a întâlnit publicul din România la Control, într-o întâlnire excelent moderată de Vlad Pojoga, Andra Matzal (care i-a și tradus o parte dintre cărți – dificilă misiune, ținând cont de limbajul de acolo și de faptul că, cel puțin pe vremea Trainspotting-ului, limba română nu prea avea cuvinte și expresii prea multe din lumea drogurilor) și Ștefan Baghiu. O întâlnire relaxată, unde s-a râs mult, cu lucruri spuse direct așa cum ne-a obișnuit Welsh în cărți și interviuri, în fața unui public care, după cum se vedea din majoritatea întrebărilor, i-a citit și înțeles cărțile. Se pare că și lui i-a plăcut. 🙂

Irvine Welsh a fost în România cu ocazia proiectului „Zona Nouă a Culturii” (Z9Culture), organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și co-finanțat de Adminstrația Fondului Cultural Național

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *