Când Lucy Brennan, o antrenoare de fitness bisexuală din Miami Beach, dezarmează un bărbat care atacă doi vagabonzi înspăimântaţi, poliţia şi reporterii de ştiri îşi fac apariţia ca din senin, iar în câteva ore ea se trezeşte eroină locală. Singurul martor ocular al incidentului, Lena Sorenson, o artistă supraponderală şi deprimată, devine curând obsedată de ea şi îi cere s-o ajute să slăbească.

Dar, când atacatorul dezarmat se dovedeşte a fi victima disperată a unor abuzuri sexuale, Lucy îşi începe tranziţia de la eroină la personaj negativ, iar relaţia bolnăvicioasă de dependenţă cu Lena, geamăna sa cu calităţi opuse, ajunge tot mai greu de controlat. Prin Lucy Brennan, instructoarea milităroasă şi slobodă la gură, şi Lena Sorenson, intriganta disperată după afecţiune, Irvine Welsh a creat două personaje feminine memorabile şi una dintre cele mai bizare folies a deux sadomasochiste din literatura contemporană. Hrănindu-se cu crime, promiscuitate şi răzbunare, Viaţa sexuală a gemenelor siameze abordează cele două mari obsesii ale lumii de azi – cum arătăm şi unde locuim – şi ne istoriseşte o poveste atât de perversă şi de sumbră, încât izbuteşte să întunece chiar şi soarele Floridei.

Viaţa sexuală a gemenelor siameze, de Irvine Welsh – fragment

Traducere din limba engleză de Carmen Toader
Carte publicată şi în ediţie digitală
Colecţie: Biblioteca Polirom. Actual
400 p.

… acum mă întorc în South Beach şi e aproape 03.30. Noaptea a fost frumoasă până de curând – luna suspendată pe cer şi o spuzeală de stele care înfigeau cioburi de lumină în cerul violet‑intens. Pe urmă, aproape imediat după ce am pornit motorul răguşit al Cadillac‑ului meu DeVille din 1998 moştenit de la mama, mi‑am dat seama că vremea se schimbă. Nu‑mi fac griji, căci „I Hate Myself for Loving You“ a lui Joan Jett urlă din boxe, însă până ajung pe Julia Tuttle Causeway, rafale de vânt încep deja să izbească frontal maşina. Încetinesc atunci când o cascadă de ploaie începe să biciuiască parbrizul, făcându‑mă să‑mi mijesc ochii ca să văd printre ştergătoarele care se mişcă rapid.

Însă de îndată ce ploaia devine burniţă, iar vitezometrul ajunge iarăşi la 75, doi bărbaţi ies din noaptea acum neagră ca smoala şi lipsită de stele, fugind spre mine până în mijlocul şoselei aproape pustii şi fluturând din mâini. Ăla mai aproape de mine gâfâie ca dracu’ şi are obrajii umflaţi în lumina albă a becurilor care se înalţă deasupra autostrăzii, şi în ochi, o expresie de ţicnit. La început am impresia că e un soi de farsă ; tipi beţi muci din vreo frăţie sau drogaţi nebuni care se provoacă unul pe altul, ca demenţii, să facă ceva periculos. Pe urmă îmi vine să urlu morţii mă‑sii, când îmi dau seama că probabil e o încer­care sofisticată de a‑mi fura maşina şi îmi zic în sinea mea nu te opri, Lucy, puţoii n‑au decât să se dea la o parte, dar ei n‑o fac, aşa că frânez brusc, iar maşina derapează scrâşnind. Mă ţin de volan şi am senzaţia că un uriaş încearcă să se smulgă din încleştarea mea. Urmează o bufnitură şi un foşnet şi văd cum unul dintre ei se rostogoleşte pe capotă. Maşina se opreşte şi mă azvârle brutal în spătarul scaunului, iar motorul amuţeşte, întrerupând CD‑ul exact când Joan e pe punctul să dea ce‑i mai bun din ea pe refren. Eu mă uit în jur, încercând să evaluez situaţia. Un şofer care vine din sens opus nu reacţionează atât de rapid ; celălalt bărbat ricoşează pe capotă, învârtindu‑se în aer ca o balerină descreierată, apoi se izbeşte de asfalt. Maşina ţâş­neşte în noapte, fără vreun semn că ar avea de gând să oprească.

Slavă curului sacru al bebeluşului Iisus că nu e nimeni în spatele nostru.

Hoţii de maşini n‑au avut niciodată coaie atât de mari şi nici n‑au fost atât de speriaţi. Printr‑o minune, tipul lovit de cealaltă maşină, un hispanic scund şi îndesat, se ridică în picioare, împleticindu‑se. E cuprins de groază, care pare să anuleze orice urmă de durere, şi nici măcar nu se uită la cretinul care s‑a izbit de maşina mea ; se uită peste umăr, în bezna de nepătruns, în timp ce se îndepărtează. Pe urmă, în oglinda retrovizoare, îl văd pe tipul pe care l‑am buşit, un alb slăbănog. Şi el se ridică imediat în picioare ; are părul blond, dat pe spate în şuviţe drepte şi slinoase şi şontâcăie repede, aidoma unui păianjen cam infirm, spre tufişurile de pe terenul care desparte centrul oraşului şi plaja de podul de pe autostradă. Apoi văd că hispanicul s‑a întors şi vine şchiopătând spre mine. Loveşte cu pumnul în parbriz, urlând :

— AJUTĂ‑MĂ !

Eu stau încremenită pe scaunul meu, cu mirosul de pedale de frână şi de cauciuc în nări şi nu ştiu ce naiba să fac. Apoi al trei­lea tip apare din beznă, mergând repede pe autostradă spre noi. Hispanicul geme de durere, poate că a ieşit din starea de şoc, şi se împleticeşte spre spatele maşinii, probabil ghemuindu‑se sub oglinda retrovizoare din dreapta.

Eu deschid portiera şi mă dau jos, cu picioarele tremurând pe asfaltul tare, cu stomacul gol şi supt. Între timp, aud un soi de trosnet, apoi ceva şuieră pe lângă urechea mea stângă. Îmi dau seama, cu o detaşare stranie, că e un glonţ. M‑am prins de asta pentru că al treilea bărbat care se profilează în bezna pes­triţă îndreaptă o mână spre maşină şi tine ceva în ea. Sigur e o armă. Ajunge aproape de mine, iar totul încremeneşte când văd foarte clar pistolul. Simt cum ochii mi se duc în fundul capului, într‑o cerere primitivă de îndurare, pe când îmi zic în sinea mea acum totul s‑a sfârşit, dar el trece pe lângă mine de parcă aş fi invizibilă, chiar dacă sunt atât de aproape de el, că l‑aş putea atinge, îi văd din profil ochii sticloşi de dihor şi chiar îi simt duhoarea stătută. Dar el îşi urmăreşte decis prada ghemu­ită.

— TE ROG ! TE ROG ! NU…, îl imploră hispanicul chircit, lipindu‑se de maşina mea cu ochii închişi, capul plecat şi o palmă întinsă.

Tipul cu arma îşi lasă încet mâna în jos, îndreptând pistolul spre victimă. Nu ştiu ce instinct pune stăpânire pe mine, dar fac un salt şi îi trag cretinului un picior între omoplaţi. E un tip slab şi jigărit, aşa că plonjează peste fosta lui pradă şi scapă pistolul când se izbeşte de asfalt. Hispanicul pare surprins, dar pe urmă se târăşte spre armă. Eu ajung prima la ea şi o împing cu piciorul sub Cadillac, iar prada se uită cu gura căscată la mine preţ de o clipă, apoi se ridică şi se îndepărtează şchiopătând. Însă eu mă năpustesc asupra tipului cu pistolul, îmi las toată greutatea pe spatele lui, îmi desfac picioarele, iar genunchii goi mi se zdrelesc brutal şi dureros de suprafaţa fier­binte a autostrăzii pustii, în timp ce pun mâinile în jurul gâtu­lui său sfrijit şi osos. Nu e un tip voinic (alb, cam 1,63, 54 kg), dar nici măcar nu încearcă să opună rezistenţă când ţip:

— CRETIN ŢICNIT CE EŞTI, CE PIZDA MĂ‑TII TE‑A APUCAT ?

Scâncete poticnite de bebeluş, iar printre ele vorbe smiorcăite :

— Nu înţelegi… nimeni nu înţelege…

Despre Irvine Welsh

Irvine Welsh s-a născut în 1958, în Leith, o suburbie a oraşului Edinburgh. A renunţat la şcoală la vârsta de 16 ani, a participat la mişcarea punk din anii ’70, a schimbat mai multe slujbe şi a cântat în câteva trupe rock. În 1993, odată cu publicarea romanului Trainspotting, se impune ca unul dintre cei mai de succes autori scoţieni. Încă înainte de realizarea filmului cu acelaşi nume (în 1996), cartea fusese reeditată deja de paisprezece ori. I-au urmat Acid House, Jeg, Porno, Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult, Varză reîncălzită, Davaiştii, toate apărute la Editura Polirom în numeroase ediţii.


„Felul în care Welsh descrie sudul Floridei îţi dă o senzaţie de disperare aridă, de parcă te-ai afla într-o speluncă plină cu heroinomani. Nebunia stilului său vine din satisfacţia perversă pe care i-o provoacă cele mai abjecte obsesii ale oamenilor.” (Financial Times)

„Nimeni nu poate povesti atît de intens despre un sociopat îndrăgostit… Un roman puternic şi inteligent scris, care adoptă teme ca obsesia aspectului fizic şi cultul american al voinţei atotputernice.” (The Guardian)

„Welsh, al cărui gust pentru dialogul spumos a fost dintotdeauna punctul său forte, n-a scris niciodată ceva mai plin de fantezie.” (The Scotsman)

4 comentarii
  1. Avatarv.n

    am răsfoit acid house şi am citi fragmentul redat- mi-am dat seama că trainspotting şi jeg(care m-au chinuit temeinic pe timpul lecturii)îmi sunt de ajuns-prefer un alt scoţian ALASDAIR GRAY

    Reply
  2. AvatarSimona

    Destul de interesant. Pana acum, fragmentul publicat in articol imi place foarte mult, e ceva pe gustul meu si cred ca am mai dat de lecturi similare.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *