Bookaholic

În Viața mea, acum tradusă integral în România, cititorul va descoperi o poveste nu doar cu lumini, ci și cu multe umbre: de la copilăria petrecută într-o sărăcie lucie la prețul celebrității. Document inestimabil al unui destin personal și al istoriei artelor, cartea lui Charlie Chaplin, geniu al cinematografiei, este totodată cartea unei epoci strălucit evocate.

„Așa era Londra copilăriei mele, Londra toanelor și a dimineților mele: îmi amintesc Lambeth în zilele de primăvară; îmi amintesc lucruri și incidente mărunte; îmi amintesc o călătorie împreună cu mama, sus, în vehiculul tras de cai, încercând să atingem tufele de liliac pe lângă care treceam – îmi amintesc nenumăratele bilete de transport colorate, portocalii, albastre, roz și verzi, care se împrăștiau pe trotuar când tramvaiele se opreau –, îmi amintesc de florăresele rubiconde de la colțul podului Westminster, făcând vesele boutonnières, cu degetele lor îndemânatice manevrând brocartul și feriga tremurătoare. Îmi amintesc de mirosul umed de la trandafirii proaspăt stropiți (…) Din astfel de lucruri mărunte cred că s-a născut sufletul meu“ (Charlie Chaplin).

„Viața mea”, de Charlie Chaplin – fragment

Traducere de Monica Andronescu
Colecția Yorick
Editura Nemira
Ediție apărută cu sprijinul Centrului Cultural Casa Artelor. Sector 3 București

Când am ajuns acasă în Beverly Hills, veștile de la studio au fost încurajatoare. Timpuri noi era un mare succes. Dar din nou trebuia să înfrunt întrebarea deprimantă: Să mă apuc de un alt film mut? Știam prea bine că riscam mult. Tot Hollywoodul abandonase filmul mut și eu eram singurul care mai rămăsese. Avusesem noroc până acum, dar să continui, având sentimentul că arta pantomimei se demoda, era absolut descurajant. În plus, nu era deloc ușor să găsești un subiect de film mut care să reziste o oră și patruzeci de minute, traducând ironia în gest și creând glume vizuale la fiecare șase metri de peliculă, pe aproape două mii cinci sute de metri de peliculă… Un alt gând era că, dacă m-aș fi apucat de un film vorbit, oricât de bun ar fi fost, tot n-avea cum să depășească măiestria artistică a filmelor mele mute. Mă gândeam la posibile voci pentru vagabond. Dacă să vorbească monosilabic sau doar să mormăie ceva. Dar n-avea niciun sens. Dacă aveam să vorbesc, intram în rândul celorlalţi actori.

Cu aceste triste probleme mă luptam zilnic. Eu și Paulette eram căsătoriţi deja de un an, dar apăruse o ruptură care începea să se adâncească. În mare parte se datora crizei mele personale și faptului că eram atât de absorbit încercând să găsesc soluţii ca să lucrez. Totuși, după succesul din Timpuri noi, Paulette a fost angajată de Paramount pentru mai multe filme. Dar eu nu puteam nici să lucrez, nici să joc. În starea asta de tristeţe, m-am hotărât să merg la Pebble Beach, cu prietenul meu Tim Durant. Poate că acolo puteam lucra mai bine. Peeble Beach, aflată la vreo sută cincizeci de kilometri de San Francisco, era un loc sălbatic, deprimant și, prin urmare, cam sinistru. Eu l-am botezat „sălașul sufletelor rătăcite“. I se mai spunea și „La Mila Șaptesprezece“.

Prin pădurile din zonă erau căprioare și multe case pretenţioase nelocuite puse în vânzare. Copaci căzuţi putrezeau pe câmpie, plini de carii, peste tot erau iederă otrăvitoare, tufe de leandri și mătrăgună – un peisaj numai bun pentru duhuri rele. Cu faţa la ocean, construite pe stânci, erau câteva case elaborate, ocupate de milionari. Partea asta era cunoscută drept Coasta de Aur. L-am cunoscut pe Tim Durant la una dintre partidele noastre de tenis duminicale, unde mi l-a prezentat cineva. Tim era foarte bun la tenis și jucam mult împreună. Tocmai divorţase de soţia lui, fiica lui E. F. Hutton, și venise în California ca să încerce să se desprindă de toate. Tim era un om înţelegător și am devenit buni prieteni. Am închiriat o casă la mai puţin de un kilometru de ocean. Era umedă și deprimantă, iar când aprindeam focul, toată camera se umplea de fum.

Tim cunoștea multă lume în Pebble Beach și, când el se ducea în vizită, eu încercam să lucrez. Zile întregi am stat singur în bibliotecă sau m-am plimbat prin grădină, încercând să găsesc o idee, fără niciun rezultat. În cele din urmă, am lăsat grijile deoparte și am început să merg cu Tim în vizite, la câţiva dintre vecinii noștri. Mi se părea adesea că ar fi personaje bune pentru povestiri scurte, în genul lui Maupassant.

O casă mare, deși confortabilă, îţi dă un sentiment straniu și îţi lasă un gust trist. Gazda noastră, un bărbat plăcut, vorbea tare, întruna, în timp ce soţia lui stătea și nu scotea un cuvânt. De când le murise copilul, în urmă cu cinci ani, rareori vorbea sau zâmbea. Singurele ei cuvinte erau „bună seara“ și „noapte bună“. Într-o altă casă, construită pe stâncile înalte și dând spre mare, trăia un scriitor care-și pierduse soţia. Se pare că, pe când se afla în grădină și făcea fotografii, ar fi făcut un pas greșit în spate. Când s-a dus s-o caute, soţul n-a mai găsit decât trepiedul. N-a mai fost găsită niciodată. Surorii lui Wilson Mizner nu-i plăceau vecinii, care aveau un teren de tenis chiar lângă casa ei și ori de câte ori jucau tenis ea aprindea focul, așa încât valuri de fum năpădeau curtea. Familia Fagan, un cuplu în vârstă, extrem de bogat, organiza întâlniri cu discuţii complicate în fiecare duminică. Consulul nazist pe care l-am întâlnit aici, un tânăr blond, cu maniere elegante, se străduia din răsputeri să fie simpatic. Dar eu l-am ţinut la distanţă. Din când în când, petreceam câte un weekend la John Steinbeck. Avea o casă micuţă, lângă Monterey. Era în pragul succesului, tocmai scrisese Tortilla Flat și o serie de povestiri scurte. John lucra dimineaţa și scria în medie două mii de cuvinte pe zi, adică vreo cinci pagini. Am fost uimit să văd cât de curate erau paginile lui, de-abia dacă făcea din loc în loc câte o corectură. Îl invidiam.

Voiam să știu cum lucrează scriitorii și cât de mult pot scrie într-o zi. Thomas Mann scria în medie patru sute de cuvinte pe zi, Lion Feuchtwanger dicta aproximativ două mii, Somerset Maugham scria cam o pagină pe zi, doar ca să nu-și iasă din mână. H.G. Wells scria în medie o mie de cuvinte, Hannen Swaffer, jurnalistul englez, scria între patru mii și cinci mii de cuvinte pe zi. Criticul american Alexander Woollcott scria câte un articol de șapte sute de cuvinte în cincisprezece minute, apoi juca un poker – eram de faţă când s-a întâmplat. Hearst scria un editorial de două mii de cuvinte într-o seară. Georges Simenon a scris un roman scurt într-o lună – și de o calitate literară excelentă. Georges mi-a spus că se trezește la cinci dimineaţa, își face cafeaua, apoi se așază la birou și se joacă puţin cu o mingiuţă galbenă, cât o mingie de tenis, și se gândește. Scrie cu stiloul și, când l-am întrebat de ce are un scris atât de mic, mi-a răspuns: „E mai puţin obositor pentru încheietura mâinii“.

Cât despre mine, dictam aproximativ o mie de cuvinte pe zi, ceea ce în medie însemna cam trei pagini de dialog pentru film. Familia Steinbeck n-avea servitori, soţia lui se ocupa de toate. Era o căsnicie minunată și eu m-am atașat foarte tare de ea. Discutam destul de mult și, vorbind despre Rusia, John a spus că singurul lucru pe care l-au făcut comuniștii a fost abolirea prostituţiei. – Asta e până la urmă o problemă personală, am zis eu. Păcat! E singura profesie care-ţi dă adevărata valoare a banilor, și încă una foarte onestă – de ce să nu aibă și ea un sindicat?

……………………………

Odată, când luam cina la mine acasă, Igor Stravinski mi-a sugerat să facem un film împreună. Am inventat imediat un scenariu. Trebuie să fie ceva suprarealist, am spus eu. Un club de noapte decadent, cu mese în jurul ringului de dans și la fiecare masă grupuri și cupluri care reprezentau defectele lumești: la una dintre mese lăcomia, la alta ipocrizia, la alta brutalitatea. Pe scenă se reprezintă patimile Domnului și în timp ce are loc Răstignirea Mântuitorului, grupurile de la mese privesc totul cu indiferenţă, unii comandă mâncare, alţii discută afaceri, iar alţii nu dau atenţie. Mulţimea, Marele Preot și fariseii își ridică pumnii spre Cruce, urlând: „Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce și salvează-Te!“ La o masă de alături, un grup de oameni de afaceri vorbesc pasionaţi despre ceva. Unul dintre ei trage din ţigară, uitându-se spre Mântuitorul, și suflă absent fumul înspre El. La o altă masă, un om de afaceri și soţia lui studiază meniul. Ea își ridică privirile și apoi își mută nervos scaunul.

– Nu înţeleg de ce vine lumea aici. Mi se pare deprimant, spunea simţindu-se evident nelalocul ei.

– Spectacolul e bun, îi răspunde bărbatul. Locul ăsta era pe cale să dea faliment până să monteze piesa asta.

– Mi se pare un sacrilegiu, zice ea.

– E o chestie folositoare. Oameni care n-au călcat în viaţa lor într-o biserică vin aici și află istoria creștinismului.

Spectacolul continuă și vedem acum, într-un alt plan, un beţiv, un bărbat evident turmentat. Stă singur și începe să plângă și să strige tare:

– Uitaţi-vă! Îl răstignesc! Și nimănui nu-i pasă!

Se ridică de la masă clătinându-se și-și întinde mâinile spre cruce implorator. Soţia unui ministru care stă alături i se plânge șefului de local, iar beţivul este scos afară, în timp ce plânge și strigă în continuare: „Uitaţi-vă! Nu-i pasă nimănui! Ce fel de creștini sunteţi voi?“

– Îl dau afară pentru că le deranjează spectacolul, i-am spus lui Stravinski. I-am explicat că, punând în scenă Patimile pe un ring de dans dintr-un club de noapte, urmăream să arăt cât de cinică devenise lumea în ceea ce privește practicarea creștinismului. Faţa maestrului a devenit foarte gravă.

– Dar e un sacrilegiu! Am fost uimit și puţin jenat.

– Așa credeţi? N-am avut nicio clipă intenţia asta. Eu am gândit totul ca pe o critică la adresa atitudinii lumii faţă de creștinism – poate că dezvoltând subiectul pe măsură ce vi-l povesteam, n-am reușit să-l redau prea clar.

Și cu asta l-am abandonat. Dar peste câteva săptămâni Stravinski mi-a scris să mă întrebe dacă mai vreau să facem un film împreună. Numai că mie îmi cam trecuse entuziasmul și voiam să fac un film eu singur.