Într-o Românie în tranziţie, Radu Cosaşu poartă un dialog epistolar cu fiul său inexistent emigrat în Groenlanda. Discută despre filme, literatură, politică, gheţarii topiţi de încălzirea globală, dar şi despre momente dureroase care au dezbinat familia şi a căror amintire continuă să-i bîntuie. Printre scrisorile lor se insinuează cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) şi chiar ale unor necunoscuţi care vor să facă precizări sau adăugiri.
Toate acestea sînt un preambul pentru a doua parte a cărţii, inedită, în care Radu Cosaşu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colecţii de scrisori de la Artur Reznicek, fostul şef al cenzurii din România. Cenzorul, pensionar, este stîrnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich şi simte nevoia să înceapă o corespondenţă cu „cel care de patruzeci de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti şi nu izbuteşte”. Viaţa sa se învîrte în jurul fiicei care a îmbrăţişat întru totul capitalismul, al bunului său prieten, fost adjunct la cenzură, acum bolnav, şi… al lui Oscar Rohrlich, care nu îl urăşte şi pe care nu poate să-l urască, iar confesiunile pe care le pune pe hîrtie pendulează între autocritică şi disculpare, acuze făţişe şi resemnare.
Tragedia, misterul, autoironia şi umorul subtil, cu care Radu Cosaşu şi-a obişnuit cititorii, sînt nelipsite din Viaţa ficţiunii după o revoluţie, o carte ca un pansament pentru rana rămasă deschisă pe tot parcursul anilor de supravieţuiri.
„Viaţa ficţiunii după o revoluţie”, de Radu Cosașu – fragment
Colecţie: Fiction Ltd
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
352 p.
Domnule Oscar Rohrlich,
Am fost ieri după‑amiază, la cea mai decentă oră, să revăd Al 41‑lea; m‑am dus cu un taximetrist, Botezatu, recomandat de prietena Georgetei şi a dumitale, Tic‑Tac, aşa cum o numesc pentru metronomul inteligenţei ei. Omul mă ştia cumva şi a avut gura slobodă, în sensul că mi l‑a vorbit de bine pe Iliescu şi de rău pe fostul preşedinte; am tăcut, desigur, dar am avut curajul să‑l rog, pe baza discursului său, să mă aştepte pe undeva, pe aproape, cât durează filmul, asigurându‑l că nu va ieşi în pierdere (încă îmi place să fiu aşteptat, să am o maşină la dispoziţie). Omul nu numai că a fost de acord, dar, după ce a parcat, a mers cu mine până în holul Cinematecii şi a întrebat cât va dura proiecţia; mi‑a spus să fiu liniştit, va fi în faţă la ora aceea. Cel care rupea biletele m‑a recunoscut discret printr‑o plecăciune uşoară, i‑am răspuns instinctiv, am zâmbit, la care mi‑a şoptit „să trăiţi“… Cred că în antichitate era şeful cadrelor din ACIN. În sală nu erau mai mult de 4‑5 spectatori; continui să fiu neliniştit oriunde mă găsesc în afara casei; nu pretind să fiu înţeles.
Filmul mi‑a plăcut altfel decât atunci când l‑am văzut prima oară; atunci – ţin bine minte – am avut o crispare politică cu emoţia indiscutabilă; de ce făcuseră sovieticii un asemenea film? În plin război civil, o comsomolistă se îndrăgosteşte de prizonierul ei, un ofiţer alb pe care îl împuşcă în clipa în care vrea să fugă. Înţelegeam – revoluţia e mai presus de dragoste, dar până atunci nu intrau în conflict la Mosfilm… Eram, desigur, după Raportul lui Hruşciov, îl interzisesem clar şi drastic în presa noastră, totuşi nu puteam să nu văd că acolo se trecea la o nouă abordare a politicului în artă; nu mai puteam fi superficial ca înaintea Raportului… După vizionare, Georgeta era cu ochii în lacrimi şi mi‑a spus – ţin bine minte – că ea niciodată nu va omorî un om; avea 15 ani, era deja o pionieră bătrână, nu mi‑a venit să‑i explic cum e cu lupta de clasă – era groaza mea permanentă de orice explicaţii prea ideologice în familie, dincolo de ce era, bine stabilit şi înţeles, idealul; pot spune că am fost dintotdeauna un permisiv cu ai mei. Rareori oficial, conform. Mai degrabă cominform – cum îşi permitea Monsieur Paul să‑mi calamburgizeze comportamentul; de câteva ori, la fel de amabil, i‑am replicat: „Iar tu eşti cam inform“. A reţinut‑o şi în dedicaţia lui la Polivalenţa necesară – care a însemnat ceva nou în critica noastră marxistă –, s‑a semnat cu „Paul cel cam inform“. O singură dată, când mi‑a definit evreii români ca ghetto‑daci, l‑am completat şi i‑am spus că românii sunt traciicomici; mi‑a cerut acordul ca s‑o noteze; i l‑am dat – şi cu el eram permisiv. Cred că şi cu dumneata. Nu mă pot concentra.
Despre Radu Cosașu
Radu Cosaşu este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani. În perioada
1973-1989 a publicat un ciclu de nuvele (în şase volume) intitulat Supravieţuiri (Editura Cartea Românească) şi inspirat din experienţa sa politică şi literară, pus sub semnul unei consecvente autocritici duse pînă la autoironie. După 1989, aceste Supravieţuiri, fără modificări oportuniste, la zi, au fost montate într-o ordine cronologică, permiţînd o nouă lectură, în sensul clasic al unei „educaţii sentimentale”, precum şi în cel postmodern al autoficţiunii. Din 1997 semnează o rubrică săptămînală în Gazeta Sporturilor. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional pentru Literatură. La Editura Polirom au mai apărut: Opere I. Maimuţele personale • Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita • Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (2008), Opere II. O vieţuire cu Stan şi Bran • Sonatine (2009), Opere III. Cinci ani cu Belphegor • Mătuşile din Tel Aviv (2009), Opere IV. Supravieţuirile: 1. Rămăşiţele mic-burgheze • 2. Armata mea de cavalerie (2011), Opere V. Supravieţuirile: 3. Logica (2013) şi Opere VI. Supravieţuirile: 4. Pe vremea cînd nu mă gîndeam la moarte • 5. Gărgăunii (2014).
Super!!! ?