Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timişoara anului 2011 şi erou al revoluţiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să joace baschet şi să stea la bere cu prietenii. Discută pătimaş despre mafia ţigănească, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizaţia bănăţeană şi – doar pe jumătate în glumă – despre secesiunea Banatului.
În trecutul său există însă cîteva secrete pe care nu le dezvăluie nici măcar soţiei lui, Emilia, cel mai întunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu părinţii în fosta Iugoslavie, în Split, pe litoralul Mării Adriatice. Iar cînd Emilia îl convinge să meargă în concediu în Croaţia, Vlad îşi redescoperă prietenii croaţi de odinioară, ce poartă cicatricile unui război secesionist, şi ajunge să se confrunte cu trecutul său tăinuit.
Disco Titanic este un roman cu adolescenţi maturizaţi traumatic într-o lume copleşită de puseuri naţionaliste sau localiste, o carte despre tandreţea şi cruzimea care se ascund în fiecare dintre noi.
„Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” (Mircea Iorgulescu)
„Cu lecţia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani şi a cineaştilor ruşi, cehi şi polonezi din anii ’70-’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mîna întîi.” (Adriana Bittel)
„Disco Titanic”, de Radu Pavel Gheo – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
464 p.
Încă un pic de răbdare. Se potrivi mai bine în scaunul pliant mic şi fragil, tapiţat cu vinilin roşu, care scîrţîi sub greutatea lui. Începea să transpire. Era deja al naibii de cald, lumea strînsă în sala mică încălzea şi mai tare atmosfera, iar prin fereastra mare din dreapta soarele îi bătea drept pe cămaşa de mătase cenuşie. Acum să mai citească Emilia nişte mostre de poeme din volum, şi gata cu partea întîi. Va urma socializarea în turmă, apoi partea cu restaurantul, unde măcar putea mînca ceva bun. Spera să găsească o masă liberă: ieri avusese o grămadă de treburi pe cap şi, din lehamite, nu se mai ocupase de rezervare, iar acum se gîndi că, poate, ar fi fost mai bine s-o facă el personal.
Emilia se ridică în picioare, îşi aranjă ochelarii cu rame negre, culese un volum de pe măsuţa joasă din faţa ei şi îl răsfoi încet, într-o tăcere spartă doar de vocile vesele ale unor copii din sala alăturată, care nu păreau deloc atraşi de fiorurile lirice filtrate aici. Chiar văzuse la un moment dat capul unui copil, creţ şi roşcat, răsărit de după un raft, zîmbindu-i fericit şi apoi dispărînd iar. O clipă simţise nevoia să se ducă şi el acolo, după raft, şi să trîntească pe jos nişte cărţi cu coperte groase.
— „De departe“, anunţă Emilia cu vocea ei de profesoară.
— Prea departe, şopocăi cineva în stînga lui.
Se uită rapid în direcţia din care venise comentariul şi descoperi un tînăr cu figură ghiduşă, negricios şi cu un nas coroiat, care se apleca spre un altul, un şaten rotofei, dar cu nişte braţe lungi şi păroase. Nu păreau a fi nici elevi, nici pişcotari. Oare să fi venit aici din pur interes literar? Sau erau şi ei soţii sau prietenii vreunora din tipele de-aici?
— Oare-o să ne rupă cineva suflet de suflet vreodată? declamă ex abrupto Emilia.
— Dac-ai rămas înciotată, cam grav, auzi iar în faţa lui.
Şatenul rotofei chicoti încet.
— Dar cine sîntem noi? Dacă te uiţi de sus, dinspre soare, vezi în colţurile unui tărîm micuţ, între două mări micuţe, două lumini, una mai mică, alta mai mare…
— Ş-una-ntre picioare, şopti negriciosul. Bă, da’ bunoacă-i poetesa!
— Şi, între ele, un fulger în noapte. Două faruri se uită unul la altul…
— Poliţia! exclamă înfundat negriciosul. Luminează-ţi faţa!
— Zumzăind electrice şoapte peste munţii mărunţii, peste dealuri coclauri, peste ape sireape, peste lume şi lume, înainte – înapoi.
— Yep, baby! Înainte, înapoi, înainte, înapoi… continuă neruşinatul din faţă.
— Asta suntem noi – deocamdată. Ne-ar putea rupe cineva vreodată? conchise Emilia.
În tăcerea ce pluti iar prin sală după ultimul vers, auzi răspunsul behăit al negriciosului, „Neee!“, acoperit repede de aplauzele entuziaste ale publicului. Tupeistul aplaudă şi el cu îndîrjire. Începu să-l placă pe gagiu. Ştia şi el jocul ăsta.
Emilia a mai citit două poeme, apoi, la rugămintea publicului, încă unul ceva mai abscons, cu o scară a minţii cioplită de un nebun şi un poet, la care ultimele trepte erau lipsă sau nedrepte, şi cineva care se închina la zei ciclopi, pe care nimeni n-ar fi dat nici doi bani altădată. A terminat apoteotic:
— Bate clopotul? Lasă-l să bată!
După acea jumătate de secundă în care oamenii au înţeles că poemul s-a încheiat, aplauzele s-au pornit iar, stingîndu-se strategic după vreo cinci secunde, ca nu cumva să fie interpretate drept o invitaţie la încă un bis. Fostul ei coleg, blondul slăbănog, anunţă că autoarea oferă autografe şi pişcotarii se îndreptară încetişor, dar cu hotărîre, spre bolta ce ducea la mica terasă din spatele librăriei, unde vinul, prăjiturelele şi sendvişurile erau deja aşezate frumos pe mese. Se apropie de Emilia, o sărută scurt pe obraz şi o felicită, iar ea îi zîmbi, dar nu uită să-l întrebe, cu un reproş tandru:
— Iar întîrziaşi, aşa-i?
După care, ceva mai îngrijorată:
— A păţit ceva Loţi? El n-a lipsit de la nici o lansare de-a mea.
Pricepu: el lipsise o dată – o singură dată.
— Păi, Loţi nu-i în oraş, îşi scuză prietenul. A avut o treabă urgentă.
— Urgentă? scăpă Emilia, întoarsă dinspre el către masa unde se înşirau deja cei cîţiva doritori de autografe.
— Nici nu-ţi dai tu seama, mormăi şi se duse să le strîngă mîna celor doi vorbitori.
Cînd se uită în micul spaţiu înţesat de oameni transpiraţi şi scaune roşii, observă că vreo trei-patru dintre puştanii care păreau elevi de liceu se îndreptau cuminţi, cu un aer spăsit, spre Emilia, ţinînd în mîini, ca pe o ofrandă, volumul cu coperte albe al profesoarei. Doruri fecunde, nici vorbă că da. Dar nu izbuti să afle cine fusese negriciosul care ricanase pe tot timpul lecturii.
Despre Radu Pavel Gheo
Radu Pavel Gheo (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara.
A lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. În perioada petrecută în Statele Unite a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble. Experienţa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a.
A publicat volumele Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom, 2004; 2006; 2014), Fairia – o lume îndepărtată (Polirom, 2004; 2016), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005; 2016), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord., Polirom, 2008), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010).
Este inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din ţară şi străinătate. Tovarăşe de drum a apărut într-o ediţie italiană în 2011, iar Noapte bună, copii! a fost publicată în italiană în 2016. Radu Pavel Gheo a scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Este redactor şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.
