Bookaholic

Peste treizeci de ani de întîlniri şi experienţe ale ziaristului, publicistului şi diplomatului Bogumił Luft, fost ambasador al Republicii Polone în România şi Moldova, au dat roade într-o minunată şi foarte personală poveste despre ţări încă prea puţin cunoscute în Polonia: Românii în goana după happy-end.

Disponibil și în ediție digitală, Românii în goana după happy-end a apărut în această săptămînă în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, traducere Ana Maria Luft.

Volumul semnat de Bogumił Luft este o poveste cu o intrigă complexă despre întîlnirea a două popoare – polonez şi român –, precum şi despre moldoveni, care încearcă să-i ajungă din urmă.

Recenzat elogios în presa poloneză, volumul Românii în goana după happy-end s-a bucurat de succes şi a făcut obiectul unor lansări şi dezbateri atît la Varşovia, cît şi la Cracovia sau Poznan.

Românii în goana după happy-end a apărut cu sprijinul Institutului Polonez al Cărții – Programul de Traducere © Poland.

Românii în goana după happy-end, de Bogumił Luft – fragment

Pe 21 decembrie 1982 fac cunoştinţă din întâmplare cu primul român. Emil Marinescu, un matematician pe atunci în vârstă de 37 de ani, a venit la Varşovia pentru o conferinţă ştiinţifică. Abstracţia reflecţiilor matematice reprezintă, se pare, singurul plan al dialogului internaţional legal care poate exista pe malurile Vistulei cu câteva zile înaintea celui de‑al doilea Crăciun din perioada legii marţiale. Emil este oaspetele unchiului meu, profesorul Andrzej Grzegorczyk, matematician, logician şi filozof. În jurul orei zece seara, pentru a‑l lăsa pe unchiul meu să se culce, îl invit pe vorbăreţul român la mine. În următoarele şapte ore, acesta, într‑o limbă franceză fluentă, îmi povesteşte despre ţara sa, pe care eu nu o cunoşteam aproape deloc. Pleacă abia la ora cinci dimineaţa, lăsându‑mă cu un număr din ce în ce mai mare de întrebări pe care nu am apucat să i le adresez. A doua zi se prezintă la mine acasă la cină şi pleacă din nou cu puţin timp înainte de sfârşitul celei mai lungi nopţi a anului. Aşa mi‑a căzut cu tronc România.

Emil îmi povesteşte despre o ţară care alunecă spre nebunie în ritmul de dezvoltare al psihozei politice a Tovarăşului Ceauşescu. Despre rafturile goale ale magazinelor – pentru că tot ceea ce se produce este trimis de Tovarăş la export, pentru a plăti datoriile externe. Despre oraşele întunecoase în care, pentru a economisi energia, străzile sunt iluminate din ce în ce mai puţin. Şi în care, în acelaşi scop, populaţiei nu‑i mai sunt vândute becuri cu o putere mai mare de 40 W şi i se interzice folosirea radiatoarelor electrice, care ar fi putut creşte temperatura pe timp de iarnă în locuinţe peste cele 12 grade oferite de termocentralele electrice. Despre obligaţia de înregistrare la comisariatele de poliţie a maşinilor de scris împreună cu probele de text scrise la ele, ceea ce ar urma să preîntâmpine apariţia de samizdaturi împotriva regimului. Despre interdicţia ambulanţelor de a veni la persoanele cu vârsta de peste 70 de ani, în scopul economisirii cheltuielilor legate de tratarea oamenilor care nu mai sunt buni de nimic. De altfel, această interdicţie duce la o creştere sfidătoare pentru statisticieni a numărului de persoane care declară serviciului de ambulanţă că au vârsta de 69 de ani, apeluri care – datorită unui simţ al umorului specific în România – sunt de obicei tratate de medicii de pe ambulanţe cu cea mai mare seriozitate.

Emil – care nu este membru de partid – îmi povesteşte de asemenea că în România există patru milioane de membri ai Partidului Comunist, pentru că fiecare om care doreşte să facă orice fel de carieră trebuie să devină membru de partid. Asta e ca şi cum în Polonia ar fi fost şapte milioane de membri ai PCP, pe când în realitate (în cel mai bun caz) erau mai puţin de trei milioane.

Tot el îmi povesteşte şi despre multe alte lucruri în dezacord cu mizeria anilor ’80. Despre dramatica şi fascinanta istorie a formării multiseculare a României. Despre extraordinara dezvoltare a acestui popor şi stat, apărut în mod surprinzător pentru Europa din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea şi până la cel de‑al Doilea Război Mondial. Despre scurta guvernare a dinastiei regale. Despre originalitatea culturii româneşti, întinse între răsăritul, apusul, sudul şi nordul Europei, în care se amestecă experienţe şi conţinuturi contradictorii, dar care a dat şi a trimis în Occident giganţi precum Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Emil Cioran sau cel mai mare sculptor al secolului XX, Constantin Brâncuşi, pe care până şi o parte din istoricii de artă îl consideră azi francez. În sfârşit, Emil, care la vârsta maturităţii a trecut de la ortodoxism la catolicism, îmi povesteşte despre prietenii săi – o comunitate de câteva zeci de catolici bucureşteni, apărută spontan, care desfăşoară activităţi intelectuale, educaţionale, umanitare clandestine. Îmi dă adresa lui şi mă previne să nu întreb pe nimeni niciodată cum să ajung la adresă în cazul în care aş dori să‑l regăsesc la Bucureşti, deoarece contactele populaţiei cu străinii – chiar şi cu cei din blocul estic – se află sub stricta supraveghere a Securităţii.

În anii care urmează după această întâlnire nu reuşesc să uit de Emil. De câteva ori apar prieteni ai lui. Nu îşi anunţă niciodată vizita prin telefon. Bat pur şi simplu la uşă. Primul dintre ei, Tudor Dunca, greco‑catolic din Maramureş – câteva zeci de ani mai târziu om politic şi ambasador al României în Germania –, vine în calitate de inginer al unei fabrici bucureştene, delegat să ia parte la convorbirile referitoare la colaborarea cu o fabrică înfrăţită aflată în cartierul Służewiec din Varşovia. Este foarte stresat când intră în locuinţa mea. Chipurile, din întâmplare, îi cade din buzunar o fotografie în care apare alături de Emil – dovada pentru mine că este un om de încredere. Răsuflând uşurat, îşi exprimă admiraţia pentru Republica Populară Polonă, ţara în care omul de rând este atât de respectat, încât iarna se dă căldură până şi în hotelul muncitoresc în care este cazat. De asemenea, admiră şi iluminatul abundent al străzilor din Varşovia, care la jumătatea anilor ’80 mi se pare un oraş mai degrabă întunecos. Apoi Tudor începe să vorbească la fel de la obiect ca şi Emil. Toate recordurile de curaj le bate în schimb câţiva ani mai târziu Bogdan, un student român pe care, la rugămintea lui, îl expediez la Sopot pentru o întâlnire cu Adam Michnik.

Despre Bogumił Luft

Bogumił Luft (n. 1955) – ziarist şi publicist, începînd cu anul 1981 colaborator al revistei lunare Więź. A călătorit împreună cu Papa Ioan Paul al II‑lea în Columbia, Argentina, Chile, Elveţia, Belgia, Franţa şi Cehia. În anul 1989 a publicat în săptămînalul Tygodnik Solidarność, iar în anii următori în Spotkania. În perioada 1999‑2006 a fost redactor, publicist şi comentator politic al cotidianului Rzeczpospolita şi comentator radio şi TV. În anii 2001‑2003 a fost corespondent al cotidianului Rzeczpospolita la Bucureşti şi Chişinău. Între 1993 şi 1999 a fost ambasadorul Republicii Polone în România, iar în anii 2010‑2012 ambasadorul Republicii Polone în Republica Moldova.

„Luft este un autor special. A fost ambasador al Republicii Polone în România, apoi în Moldova. Stăpîneşte excelent problematica acestor două ţări, mînuieşte în mod strălucit condeiul şi este un observator ager şi pătrunzător. România îl fascinează şi din motive personale, fapt care face ca lectura acestei cărţi să fie şi mai agreabilă. Se poate observa de asemenea lesne cît de mult s-a schimbat părerea autorului despre întrebările clasice ale epocii postcomuniste. România şi Moldova sînt două ţări ale unui singur popor, crunt înjumătăţit de istorie. Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependenţă.” (Adam Michnik)