Bookaholic

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă –Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.”

Sectanții, de Vasile Ernu (fragment)

Editura Polirom
Colecția „Ego-grafii”
Domeniu: Memorii, jurnale, corespondenţă
376 p.

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

Părinţii mei aveau dreptate cînd îmi tot citau din Biblie.

— Luptă lupta cea bună a credinţei, îmi tot repe­tau şi bunica, şi mama, femeile din familie, care erau mai atente cu lecturile mele.

— Căci vei învinge şi vor veni binecuvîntările! con­tinua cu tonul ei înţelept mama.

Nu prea înţelegeam eu cînd eram mic nici ce e „lupta cea bună“, nici cum vor veni acele „binecuvîn­tări“ atît timp cît bătăliile mele zilnice se reduceau la tot soiul de mici conflicte cu colegii de şcoală şi cu profesorii.

Aceste binecuvîntări au venit însă. În timp, şi noi, şi profesorii noştri am început să înţelegem că dife­renţele dintre noi nu sînt atît de nocive. Ba chiar că unele dintre ele sînt foarte utile „colectivului şcolar“ şi în lupta pentru „viitorul luminos“ la care noi nu prea doream să participăm. Noi îl abandonaserăm prin pasivitate. Eram indiferenţi faţă de el, pentru că aşa decisese comunitatea noastră. Iar şcoala ne exclu­sese de la diverse „treburi obşteşti“ din cauză că eram nişte „sectanţi retrograzi“.

Deodată, profesorii noştri au descoperit că sectan­ţii au o mulţime de aptitudini pe care puţini copii le au. Cine avea cea mai bună capacitate de organizare şi cui îi puteai acorda cea mai mare încredere, fără să ai mari bătăi de cap? Sectanţii erau numai buni pen­tru asta. Fireşte, mai erau şi alţi copii buni la astfel de lucruri, dar noi ieşeam în evidenţă. Aceste lucruri erau însă mai puţin importante, cu toate că nu puteau fi ignorate într‑un sistem în care se punea mare preţ pe o organizare aproape militară. Iar sectanţii erau pre­gătiţi şi educaţi în logica războiului.

Locul fruntaş pe care nu ni‑l putea lua aproape nimeni am descoperit că era în domeniul artistic, în care şcolile sovietice erau prinse an de an, sărbătoare de sărbătoare, competiţie de competiţie. În educaţia sovietică existau nenumărate competiţii artistice, iar fie­care şcoală, de la cel mai mic sat pînă la cel mai mare oraş, trebuia să aibă cor, grup vocal‑instrumental sau diverse grupuri muzicale şi artistice. Iar aici noi eram de neîntrecut, pentru că muzica făcea parte natural din viaţa noastră. Aproape toţi ştiam să cîntăm cel puţin la un instrument. De foarte mici ştiam să descifrăm, fără mari dificultăţi, partiturile muzicale. Aproape în fiecare casă exista cel puţin un instrument în casă. Iar a cînta din gură şi a cînta în cor era ca fluierătura pentru un copil de la ţară. Nouă aceste lucruri ne erau la îndemînă, le făceam fără nici un efort. Şi atunci, din oile negre, am devenit pentru şcoală un soi de salvatori şi „cei care rezolvă totul“ în acest domeniu.

Cum se apropiau diverse festivităţi şi concursuri, cum veneau profesorii şi ne luau. Ştiau că atît timp cît au sectanţi nu mai e nevoie să se chinuie să înveţe alţi copii, să facă nenumărate repetiţii interminabile. Pe sectanţi îi aduni, le dai partitura şi în cîteva zile pot să‑ţi cînte orice.

Şi cîntam ce ne dădeau. La cor era puţin mai greu, pentru că nu‑l puteau face doar din sectanţi, nu eram atît de mulţi. Şi aici trebuia să‑i suportăm pe colegii pentru care corul era ceva nou şi deseori un chin. Ne plictiseam, ne enervam.

Profesorul de muzică, Piotr Dimitrevici, ne aşeza strategic pe voci astfel încît să fim noi liderii.

— Fiţi atenţi, urmăriţi‑mi mîinile şi luaţi‑vă după ei! dădea indicaţii preţioase profesorul, care dirija corul, înţelegîndu‑se foarte clar cine‑s aceşti „ei“.

La grupurile vocal‑instrumentale, lucrurile erau simple. Aici eram între noi. Nu aveam decît foarte rar intruşi printre noi. Nici profesorii nu voiau să se complice, ştiind că e suficient să ne pună grămadă şi să ne dea sarcini clare şi partituri, iar în rest făceam noi totul perfect.

Dacă alte comunităţi ca ale noastre erau specia­liste în instrumente de suflat, noi eram cei mai buni la instrumente cu coarde şi clape. Treceam cu uşu­rinţă de la chitară la mandolină, de la mandolină la contrabas, de la contrabas la bandură sau balalaici de tot felul. Pian, baian, acordeon sau orgă, era o plăcere să le mînuim. Dacă se nimerea să ne placă şi muzica pe care o aveam de interpretat, totul deve­nea o desfătare. Singura problemă care apărea în această situaţie era să nu ne suprapunem cu progra­mul comunităţii, căci aici intram în conflict direct. Cum orarul era pînă la amiază sau cu prelungire pînă spre seară, iar comunitatea noastră îşi organiza tim­pul de întîlniri seara şi în zilele de weekend, totul mergea într‑o relativă armonie…

Ne strîngeam, ne cunoşteam, ştiam prea bine cine ce aptitudini are, astfel că nu pierdeam prea mult timp şi exersam. Învăţam destul de repede partiturile, repe­tam şi executam comanda ca nişte lăutari profesio­nişti. Profesorii erau încîntaţi că scapă de bătaia de cap şi mai ales că au un produs cu care se pot mîndri şi care poate concura cu şcolile bune, „făcînd cinste colectivului şi şcolii noastre“.

— Premiuuuul întîîîîi se acordă grupului vocal‑instrumental al şcoliiiiiii „Grigori Ivanovici Kotovskiii!!!“ striga şefa juriului raional, o promiţătoare tînără şefă de la Comitetul Central Raional al Partidului Comunist.

Despre Vasile Ernu

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filozofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom.

În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural.

A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); Sînt un om de stînga (2013, Cartier).

A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact).

Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

Mai multe detalii pe www.ernu.ro şi www.nascutinurss.ro.