De trei săptămâni încoace, vă tot vorbim despre campania Bookaholic „Citesc literatură română!”, pentru care strângem fonduri prin intermediul Swimathon București, eveniment de fundraising organizat de Fundația Comunitară București. Vrem să promovăm literatura română așa cum știm noi mai bine: relaxat, onest, fresh, catchy, într-un mod amuzant și accesibil, astfel încât să ajungem la publicul larg. Pentru a face acest lucru, avem nevoie de un buget consistent. Iar pentru o parte din acesta am apelat la voi, cititorii Bookaholic, și v-am rugat să donați.
Mâine, 2 iulie, două echipe – Înotător. Aripa stângă și Bazinul lui Procust -, formate din câte cinci oameni, vor înota la stadionul Dinamo pentru proiectul „Citesc literatură română!”. Până atunci, poate vă conving înotătorii de ce ar trebui să ne susțineți donând. Primul mini-interviu este cu scriitorul Vasile Ernu, care va înota în echipa Înotător. Aripa Stângă. Lectură plăcută și… donați! 🙂
Spune-ne ceva despre motivele pentru care înoți pentru campania „Citesc literatură română!”.
Înot în fiecare an pentru cîte o cauză. Sînt şi cauze ceva mai importante, dar, de data asta, s-a nimerit să zic primul „da” vouă şi nu-mi pare rău.
Mai întîi, cred că literatura română merită o atenţie ceva mai sporită. Ca om educat în spaţiul slav, rus, mereu am fost puţin gelos pe amicii mei scriitori de acolo pentru că, la ei, ordinea la public e puţin diferită: se cumpără şi se citeşte întîi scriitorul şi literatura locală, după aceea vine trauducerea, literatura străină. La noi e invers. Dar poate că nu am reuşit noi să ne convingem publicul. E clar că sînt mai multe probleme. Nu mai vorbesc de numărul infim de cititori constanţi. Asta ţine, în mare parte, de şcoală.
Care sunt cărțile românești și autorii români preferați?
Sînt un mare fan al avangardei româneşti. Este, fără discuţie, cel mai important fenomen literar pe care l-am produs noi. Din păcate, mult mai bine cunoscut şi apreciat afară decît în ţară. Am auzit că nici în manuale nu figurează. Asta e grav. Îmi mai plac mult combinaţiile acestea gen Panait Istrati şi Radu Cosaşu. Dintre contemporani, îl apreciez pe Radu Aldulescu. La poezie, însă, e competiţie mare: sînt prea mulţi buni. În rest, am slăbiciuni literare diverse. Periodic, mai schimb garniturile.
Cum și către cine ai promova literatura română?
Începînd cu lecturile pentru cei mici. Acolo e baza. De asta mă implic mult în lecturile pentru copii pe care le fac diverse organizaţii – în particular, Biblioteca Metropolitană. Merg cu cea mai mare plăcere prin cartier să citesc copiilor cărţi. În mod special, promovezi literatură estică sau cea scrisă de români. Fireşte că am în lecturi şi cele cîteva nume importante ale genului. Mai am o slăbiciune pentru cîteva nume nordice. Dacă vom avea copii care citesc, vom avea şi literatură şi public de literatură română. Dacă nu, nu.
Trebuie atraşi, însă, şi adolescenţii. Aici e o muncă puţin mai complicată, dar nu imposibilă. Ei se vor seduşi şi cuceriţi. Ei vor să-ţi plîngă pe umăr sau să te pocnească. Şi asta e bine. Restul, maturii, sînt deja gata formaţi, cu ei nu prea mai ai ce face. Poţi să-i convingi la bucată, dar nu la grămadă, în număr mai mare.
La români mai funcţionează puternic snobismul, dar eu, personal, nu cred în asta. Sînt de felul meu mai proletar.
Care este cea mai frumoasă/amuzantă amintire legată de o carte românească?
Eram prin anii ’87 cred, în Chişinău. Pe atunci nu aveam acces la cărţi româneşti. Ce aveam noi era puţin şi cu litere chirilice. Mai găseam de împrumut şi în bibliotecile mari, unde aveam acces mai greu. Dar în URSS exista o reţea de librării numită Drujba (Prietenia). Acolo se găseau toate cărţile care apăreau în blocul comunist. Deci şi literatura română. Se găsea tot. Culmea e că la Chișinău se găsea tot, cu excepţia limbii române care lipsea. Era strategic, politic etc. Şi atunci făceam naveta la Odessa, la 180 km depărtare. Făceam cu rîndul. Strîngeam bani şi cineva pleaca să aducă un teanc de cărţi. Auzisem, la un moment dat, că a apărut o ediţie nouă a lui Călinescu – Istoria literaturii române. Am strîns bani de vreo 7 bucăţi. Habar nu aveam cum arată, cum e. Şi am ajuns şi am comandat. Cînd am văzut ce pachet am de tîrît de la Odessa la Chişinău, am rămas mască. La doar 16 ani, eroic, am dus acea greutate imensă la destinaţie. De atunci „istoria literaturii române” are, pentru mine, o conotaţie aproape fizică. E o chestie grea care necesită un efort fizic deosebit. Poate şi de aceea am dat la filosofie şi nu am vrut să fiu scriitor. 🙂
Un mesaj pentru donatori – care să-i facă să doneze, adică. 🙂
Pentru că nu mai ai timp să visezi, dă un ban ca altul să viseze pentru tine, dar nu neapărat în locul tău… 🙂
