Moni Stănilă a publicat la sfârșitul anului 2017 un nou volum de poezie, „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni”, la Editura Charmides. Poemele își poartă cititorul într-un spațiu protejat, unde sunt așteptați toți cei care pot să îl asimileze și-l pot dărui mai departe. „O punte plutitoare de lemn duce pe insulă./ Din patru părţi, se adună în centru ca un buchet/ luminos./ Pe acolo să vii.”
Există forme de apropiere de realitate și forme de distanțare, iar limbajul le urmează. Cum te-ai simți pe o insulă „pe care sateliții nu reușesc să o înregistreze”?
Citisem la sfârșitul toamnei în Poesis International „Necivilizație” (manifestul Proiectului Dark Mountain), tradus de Mihnea Bâlici, pe care l-am simțit mai degrabă ca pe o de-civilizare, o reîntoarcere din civilizație la forma de dinainte. Mi-a plăcut foarte mult manifestul. Am simțit că insula mea e acolo, pe la englezii ăștia, motiv pentru care m-am jucat cu persoana a II-a în realitate și cu persoana I pe insulă. Fiindcă văd cum ne pierdem tot mai tare. E o carte verde într-un fel, fiindcă însingurarea e tot ce ne aduce civilizația. Și panica, desigur, multă panică declanșată de defrișările masive, de vânarea ca sport. Spunea un profesor de-ai mei: leul vânează doar când îl rupe foamea, omul e singurul care e în stare să omoare zeci de animale într-o zi. Deci m-aș simți mult mai la persoana I pe insulă decât aici.
Avem nevoie de ierarhii? Ce aduce conviețuirea în grupuri, în societăți?
Ierarhiile sunt necesare. Lipsa ierarhiilor nu înseamnă egalitatea mult visată, ci nivelarea. Nivelarea e ceea ce, cumva, propunea partidul comunist. Sau, ca să rămânem în literatură, nivelarea e prezentă în 1984, la Orwell. Dar, ca să avem ierarhii, avem nevoie și de comunitate. Nu poți include trepte diferite pentru unul singur. Însă, extrem de important, e să știm că ierarhiile nu sunt fixe, se pot schimba în funcție de situație. Pe de altă parte ierarhia nu se dezvoltă firesc în grupuri, ci în comunitate. Acolo unde avem grupuri pot apărea revolte, că sunt mai multe. Unde avem comunitatea vine tihna, că e una. Deci cred că răspunsul la această întrebare e: unitate (comunitatea) în diversitate (ierarhia). Doar una, fără cealaltă, e dezbinare.
Dacă ar fi să alegi un loc geografic pentru această insulă pe care își duc viața personajele, unde ar fi? De ce?
Undeva unde să fie și vară. Nu doar urme pe zăpadă, că înnebunesc. De fapt, acolo unde ar putea să existe opt anotimpuri. Acolo aș vrea. Să trec eu anual prin toate etapele, de frig, căldură, bucurie, tristețe. Nimic nu e de lepădat (în afară de tehnologie). Deci stă bine între coaste, sunt toate anotimpurile acolo. Sau, geografic, în tavanul dormitorului.
Iar dacă această insulă ar exista, ai lăsa totul în urmă pentru a te duce acolo?
Eh, asta ar fi mai greu. Nu știu dacă Sandu m-ar urma. Nu mă pot duce doar cu jumătate din mine pe insulă. Dar, până la urmă, insula își face treaba și în carte. E mai bine să rămână un loc de evadare decât de viețuire. Pe de altă parte, insula e, cred, prezentă. Construiesc zilnic o bărcuță înspre. Și când reușesc să-mi iau înotul prin tavan, tare bine e. Și bucurie.
Unele poeme par aproape tablouri.
E drept că o parte dintre imagini, în special unde apar porumbul și mărul, sunt tablourile din grădina de la Baloșești. Chiar și animalele sunt de acolo: ariciul, gușterul, Riki – câinele mare și galben. Dar cum altfel să ne iasă cărțile astea mai fanteziste dacă nu avem piloni din realitate? Cred că, până la urmă, în asta constă poezia, un aluat (realitatea) pe bune, dar la care poți adăuga după pofta inimii, însă nu o să adaugi nimic pe nimic. E nevoie de o bază. De tablouri.
„Pădurea îmi aduce aminte de Dumnezeu”, scrii într-un poem. Ai împărți-o cu cineva?
N-am încotro. Dacă spun că îmi aduce aminte de Dumnezeu, n-am încotro. Ori eu sunt foarte sinceră cu mine în texte și în general. Dar știi care e avantajul în asemănarea asta? Întocmai ca Dumnezeu, pădurea se dăruiește tuturor, dar fiecăruia în parte se dăruiește deplin. Așa că pădurea nu e doar a mea, e a tuturor, însă – ceea ce e extraordinar – îmi aparține în întregime. Și îți poate aparține și ție, tot în întregime.
Moni Stănilă s-a născut în Tomești, Timiș, 1978. A studiat teologie și litere. În 2010, s-a mutat în Republica Moldova, unde, împreună cu Alexandru Vakulovski, coordonează cenaclul Republica. A publicat patru cărți, cea mai recentă fiind „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (2017, Charmides).
