Problema cu ecranizările după Irvine Welsh este că nu știi la ce să te aștepți. Sună probabil ca un truism, dar e vorba de orizonturi de așteptare neprevăzute: în primul rând Danny Boyle a ridicat ștacheta – acum 18 ani – cu Trainspotting la un nivel la care diverși au tins, dar toți au trecut pe dededubt; motiv pentru care te-ai învățat să ai așteptări mărunte. Și asta doar din ograda scrierilor lui Welsh. Dacă întinzi gâtul peste gard, pe maidanul literaturii ”transgresive” (pe care se joacă cu tenisul în țărână Palahniuk, Welsh, Ballard, Ellis), acolo face legea Portocala mecanică ecranizată de Kubrick, după Burgess.

Apoi, însă, speranța moare ultima, iar Jeg (Filth, 1998) este un monument al acestui tip de literatură înverșunată și lipsită de orice obstacol moral; îți spui deci că din sită de mătase nu poți scoate coadă de câine. În plus, în rolul principal joacă James McAvoy, un actor scoțian subapreciat, dar capabil de lucruri mărețe. Deci trebuie să fi ieșit bine.

În contextul ăsta de montagne russe, așteptările de la ecranizarea (2013)  după romanul lui Welsh erau confuze.

S-a întâmplat să iasă totuși coadă de câine, dar măcar una cu un actor principal excelent.

Regizorul care s-a înhămat cu curaj, dar fără antrenament, la afacerea asta dubioasă, este scoțianul Jon S. Baird, care a mai realizat până acum un scurt și un lung metraj, ambele de o calitate incertă.

Înarmat cu mai mult tupeu decât ar fi prevăzut codul penal al polițistului lui Welsh, Baird s-a ocupat singur și de scenariu, lucru defel de colea, dar fiind că Jeg are 500+ pagini, personajul principal este un dement paranoic schizoid și dependent de droguri, iar personajul secundar este o tenie.

filth2

filth3

Rezultatul este ca masinuța franțuzească făcuta în India cu fundul elefantului, nu-i nici arătoasă, nu are nici cine știe ce sub capotă, dar câtă muncă s-a băgat în ea!

Scenariul e șubred și omite scene cu cojones, dar include scene neinteresante filmate în stiluri clasice, împrumutate, asamblate într-o pastișă, mediocră atât în imagine, cât și în caruselul de impresii și sentimente pe care ți le servește: nici hilar, nici hidos, nici kitsch, nici clasă.

Îl salvează într-adevăr James McAvoy, care, deși arată mai bine decât îl văzuse imaginația mea pe Bruce Robertson, scursura de polițai, ține laolaltă firele subțirele ale narațiunii cinematografice și își construiește un personaj credibil și detestabil: corupt, bețivan, drogoman, rasist, homofob, misogin, fu(s)tangiu, cu rectiliniaritatea și curățenia de caracter a unui vierme de maț, cu care se și luptă de altfel. McAvoy reușește să te facă să nu-i mai vezi ochii albaștri precum steagul Scoției, nici zâmbetul șarmant, nici bărbuța roșcată, ci să îl detești din tot sufletul ca pe lepădătura care este: un jeg, care te face complice la toate măscările și îți râde apoi în nas prin cel de-al patrulea perete.

filth1

Îl ajută și prezența altor actori buni, care, ca și McAvoy, încearcă să compenseze lipsurile vizibile ale scenariului: bonomul Eddie Marsan, Shirley Henderson și simpaticul Jim Broadbent, acum în rol de… tenie. Pentru că un doctor de cap inspirat din imaginstica lui Gilliam e mai interesant decât un vierme lat.

Dacă n-ați citit cartea, v-o recomandăm. Dacă n-ați văzut filmul, nu prea vi-l recomandăm, mai bine citiți cartea și așteptați să ecranizeze Boyle Porno (… prin 2016).

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *