Totul a început acum ceva timp, când citeam Bookriot și, la sfârșitul unui articol, am zărit altul care se numea What I Hate About Being a Reader. M-a intrigat. M-a șocat puțin alăturarea verbului ”a urî” cu substantivul ”cititor”. Am dat click și l-am citit pe nerăsuflate. Pe scurt, redactorul respectiv dădea câteva motive din pricina cărora se simțea frustrat că este un cititor ”serios”.
Toate cele opt argumente puse la bătaie în materialul despre care vă spuneam sunt de bun simț. Nu revoluționează nimic, nu aduce nicio noutate. Cu toții ne-am gândit, într-un moment sau altul din viața noastră de cititori, la ele: lipsa timpului, conștientizarea faptului că sunt atâtea cărți pe care nu le-am citit, izolarea, dificultatea de a vorbi cu cineva despre lecturile tale, traducerile ș.a.m.d. Aspecte generale, care se pliază într-un mod diferit pe fiecare dintre noi, în funcție de ce fel de cititori suntem.
Sunt convinsă că și vouă vi s-a întâmplat să citiți un articol care să rămână cu voi, să vă răsune în minte. Asta mi s-a întâmplat mie. De la acel material, m-am gândit încontinuu dacă aș avea motive să urăsc că-s cititoare. Mi s-a părut prea puternic cuvântul ”a urî”, așa că m-am decis la unul care să exprime un sentiment mai diluat. Am ales negativul verbului ”a plăcea”, cuvânt care are un impact mai mic asupra mea.
Zi după zi m-am gândit la motivele mele, personale, pe care le-aș avea să afirm că, uneori, nu-mi place că sunt cititoare. Am găsit 10 care, cred eu, stau în picioare. Sigur, fiecare argument poate fi combătut cu cel puțin două avantaje ale acestui ”statut”. Le voi enumera într-o ordine aleatorie și le voi detalia.
Mortalitatea
Încep cu cel mai grav argument. Nu știu alții cu alte preocupări cum sunt, dar pe mine mă frustrează faptul că-s muritoare și, deci, nu am chiar tot timpul din lume să citesc. Poate de-asta stau câteodată ca o legumă și mă uit la seriale cu vampiri – că mă atrag posibilitățile nenumărate pe care le-ai avea dacă ai trăi o veșnicie (că și-o folosesc prost, asta-i altă discuție).
Voi visați la pensionare? A fost o perioadă în care îmi doream să ajung cât mai repede la bătrânețe pentru a avea timp să citesc cât și cum vreau eu, pentru a recupera lecturi amânate. Mi-am dat seama de paradox ceva mai târziu: dacă ajungi pensionar, te apropii de moarte. Not good.
[Citeam la un moment dat confesiunea unui cititor care-și propusese să mănânce mai sănătos, să facă mai multă mișcare, totul pentru a trăi mai mult, respectiv a avea mai mult timp de citit. Mi-a plăcut că, apoi, spunea că totuși preferă să stea cu o carte în brațe în loc să meargă la alergat :).]
Timpul lecturii
Motivul acesta există și în articolul despre care vă vorbeam la început. Totuși, este atât de apăsător încât nu mă pot abține să-l menționez.
Timpul lecturii este mare, mult mai mare decât al unui hobby ”obișnuit”. Sunt și cinefilă, printre altele, așa că pot face o comparație relevantă: în timpul în care citesc o carte pot vedea 4-5 filme. Nu are cum să nu te afecteze lucrul acesta, să nu te macine faptul că nu poți citi mai repede, nu poți ajunge la alte cărți pe care ți le dorești atât de rapid pe cât ai vrea.
[Fac o paranteză și vă mărturisesc că, în liceu, conștientizând marea țeapă cu trecerea timpului, m-am hotărât să iau cursuri online pentru a învăța să citesc mai repede, pe diagonală. Inutil să vă spun că am eșuat glorios – nu-mi plăcea că n-am răgaz să zăbovesc asupra cuvintelor.]
Dorințele și așteptările
Liste, liste și iar liste. Bookmarks. Să curgă cu cărți. Cumpăr, împrumut, iar cumpăr. Și ajung să am teancuri de foi și de volume pe care îmi doresc să le citesc. Cât mai repede. Acum, când scriu, vreau să citesc. Dorințe perfect corelate cu timpul nemilos (clișeistic, iertare, dar n-am cuvinte). Mă aștept ca săptămâna asta să citesc mai mult decât precedenta. Anul ăsta mai mult ca celălalt. Ce mă fac când văd că n-am făcut-o, că n-am reușit? Mă simt pierdută și învinsă. Din nou, cam frustrată. Și, culmea, apar zilnic sute de cărți în toată lumea. Tu te aștepți să le citești pe toate?
Dragă bookaholicule, cu cât citești mai mult cu atât îți dai seama că nu ai citit suficient.
Lumi paralele
Simt în permanență că trăiesc cu un picior aici, în lumea reală, și cu un picior în lumea ficțiunii (99% din timp citesc ficțiune). Ceea ce nu-i un lucru rău, din punctul meu de vedere. Numai că lumea cărților pe care le citesc este atât de puternică, de atractivă, încât uneori nu-mi doresc să revin în lumea reală – fapt care, știu, mă face uneori să fiu antisocială.
=> De aici derivă izolarea despre care vorbea și redactorul Bookriot. Da, pot citi oriunde, dar uneori am nevoie de liniște pentru a asculta cu mintea freamătul cărții. Așa că mă izolez, citesc singură și mă depărtez de prieteni, iubit, familie. E frustrant uneori tocmai pentru că, după ce termin o carte, simt că am ratat ceva. Sigur că lumea cărților mă hrănește, mă bucură, mă poartă în nenumărate călătorii și vieți, mă îmbogățește, dar oare nu pierd ceva pe drum?
Lectura nu este palpabilă
Adică preocuparea mea nu aduce nimic concret. O pasionată de croșetat are, la sfârșitul unei zile de ”muncă”, un rezultat palpabil. Eu n-am. Poate doar dacă iei în calcul cartea ca obiect, dar ea nu este făcută de mine – nu sunt tipograful ei, designerul sau scriitorul. Sunt (doar) cititorul ei. La fel de bine pot spune despre toată biblioteca mea că este produsul lecturilor mele, deși pe unele nu le-am citit (încă). Mă puteți combate cu ceea ce-mi rămâne în cap, ceea ce mă duce la următorul argument.
Memoria
Habar nu am cum sunteți voi, cei care citiți acum (am cunoscut și cititori fericiți). Însă sigur ați întâlnit pe cineva ca mine, care uită ceea ce citește. Am o memorie care mă sabotează constant. De exemplu, în weekend, am recitit cartea de povestiri tradusă în română a lui Alice Munro. În weekend! Și deja mi-este greu să vorbesc despre ce-am citit. Nu rețin numele personajelor, am probleme cu locurile, până și cu firul narativ. Și este o angoasă de care nu pot scăpa de când mă știu. Atunci când cineva îmi cere să-i recomand o carte, de cele mai multe ori merg pe senzații și îi dau una; dacă mă întreabă despre ce-i vorba în carte, există posibilitatea să-i spun că nu-mi mai aduc aminte. Dar ai citit-o? mă întreabă. Sigur că am citit-o, altfel nu ți-o recomandam, dar nu mai știu despre ce e vorba …, aș răspunde frustrată și ușor enervată.
Uneori nu-mi aduc aminte numele unor autori mișto și mai puțin cunoscuți, fix într-o discuție cu prietenii despre cele mai recente lecturi. Sau titlurile unor cărți. Iertați-mi formularea, însă, în clipele acelea, mă simt de tot că*****. Și atunci, ce-mi rămâne?
[Nu-mi spuneți să mă ”tratez” cu fișe de lectură, vă rog!]
Ajut la distrugerea planetei
Știați că voi ajunge aici, nu-i așa? Ecuația este simplă: eu sunt de confesiune cititor de carte tipărită, de unde rezultă că există cerere pentru astfel de cărți pentru care se taie n copaci. Totul în paranteză plus societate extrem de poluată egal distrugerea planetei.
Consum cărți într-un mod gurmand și lacom
Adică atunci când mă prinde o carte, o devorez pur și simplu. Nu mă oprește nici foamea, nici somnul, nici serviciul. NIMIC. Ce e rău în asta? Că nu apuc să savurez cartea respectivă, să mă bucur de ea. Sunt într-o transă și când, inevitabil, o termin, pare sfârșitul lumii. După un tur de forță de tipul ăsta, mă simt epuizată și, de cele mai multe ori, am nevoie de ceva asemănător Colebilului, dar pentru cărți.
Ideile preconcepute cu privire la cititori
Generic, nu-mi plac ideile preconcepute și am încercat, pe cât posibil, să mă debarasez de ele de-a lungul timpului. Asta nu înseamnă că am reușit în totalitate sau că ele nu mai există în jurul meu. Câteva dintre cele care mă deranjează:
– că majoritatea cititorilor sunt femei pentru că n-au altceva mai bun de făcut, pentru că bărbații se ocupă cu ”treburi mai serioase” (da, încă există părerea aceasta, am auzit-o recent și m-am înfuriat);
– că cititul este plictisitor (come on, really?);
– că cititorii sunt persoane inadaptate social;
– că toți cititorii sunt la fel;
– cumpărarea cărților este o cheltuială inutilă etc.
Le știți, v-ați confruntat cu ele.
Aș mai adăuga obsesia mea pentru cărți ca obiect – nu-mi place să le îndoi (eu sau cel/ cea căruia/ căreia i le împrumut), să le subliniez, să le măzgălesc; este suficient să pun un post-it și să scriu pe el – dar asta e ceva extrem de personal, depinde ce fel de cititor ești.
În încheiere, vreau să se înțeleagă că iubesc cărțile și iubesc să le citesc. Asta nu înseamnă că activitatea aceasta (care înseamnă pentru mine mai mult decât un hobby) nu are și părți mai puțin bune. Despre acestea din urmă am încercat să scriu acum. Voi ați mai putea adăuga motive pentru care (câteodată) nu vă place că sunteți cititori?
Sursă imagine principală
Foarte adevărat 🙂 Cel mai tare mă deranjează ideile preconcepute ale celorlalți..Unii consideră că a cumpăra cărți egal a da banii pe prostii 😛
Nu sunt sigură că e ok sentimentul de superioritate pe care ni-l dă statutul de cititori pasionați.
se vede in cronicile dv…literare cinefilia. ca pre/judecatile, fie si literare, vorba cuiva, sunt de evitat,iar este bine, mai ramine senzualitatea cartii, “ca obiect”, si din nou suntem in acord cu asa gurmanzi…
Aceleasi replici prumesc si pasionatii de jocuri. Si jocurile sunt o poveste, intri intr-o alta lume samd,samd. La fel esti privit. Inadaptat social samd.
Asta e…
Eu sunt un cititor foarte eficient de documentatie tehnica. Am un cod propriu pentru sublinierea, incadrarea si gruparea elementelor din text pentru a extrage esentialul. Observ insa ca nu ma pot desparti de aceasta “eficienta” atunci cand citesc de placere…si asa apare frustrarea ca nu ma pot relaxa citind. Am reusit totusi sa atenuez efectele adverse pe care le are “cititul profesional” asupra “cititului din timpul liber” renuntand la regula(extrem de rigida, inainte vreme!) de a nu scrie pe cartile pe care le citesc. Sunt mereu cu un creion in mana, scriu pe margine, subliniez ce-mi place, incercuiesc ce ma intriga. In felul acesta, vorbesc cu cartea odata ce o citesc. Si mai important, vorbesc cu mine, cea din viitor, pentru ca nu scriu decat pe cartile care ma atrag cu adevarat si pe care le voi reciti cu siguranta, candva in viitor…:)
Pe langa faptul ca ma regasesc total in “uitatul” a tot ce am citit, cu exceptia catorva carti pe care le-am citit in copilarie/adolescenta si mi-au placut nespus de mult (cred totusi ca aveam o memorie mai buna pe atunci..), as mai adauga un motiv (personal as zice) neinclus in lista de mai sus: ma simt mai proasta cu fiecare carte citita! In sensul ca sunt atat de multe lucruri necunoscute de citit,de descoperit,de asimilat, incat cel mai probabil voi muri proasta, fara sa apuc sa le citesc, nici macar sa le cunosc titlurile! Eu as vrea sa traiesc vesnic..se poate?? 🙂
Aspectul material, cu siguranţă. Cheltui o grămadă de bani pe cărţi. Când eram în liceu, împrumutam de la bibliotecă. Acum parcă nu citesc cartea cu aceeaşi plăcere dacă nu este a mea. Îmi place să subliniey, să scriu idei pe marginea filelor, să lipsesc bookmarks peste tot. Şi măcar de-aș avea conștiința să cumpăr o carte, s-o citesc și abia apoi să cumpăr alta. Nu! De obicei, cumpăr peste zece cărți pe lună și am și alt prost obicei: citesc ce aduc nou în bibliotecă, nu cărțile care sunt deja de ceva vreme pe rafturi. Și așa am ajuns să am undeva la 100 – 150 de cărți necitite.
Si eu am problema cu uitatul personajelor, firului narativ. Ma simt mai bine acum stiind ca mai este cel putin o persoana care e la fel,ma simteam “defectata”, sau ma gandeam ca nu sunt o cititoare daca nu tin minte. :))
Foarte frumos articolul, ma regăsesc in unele din ele:si eu mai uit din ce se întâmplă in cărțile pe care le citesc, sau îmi amintesc ceva, dar numai stiu unde am citit-o… si ar mai fi o problema, de când citesc mai mult mi-am stricat si vederea, si ma gândesc cu groaza ca pe viitor nu voi mai putea citi asa mult ☺