zece motive pentru care trebuie sa citesti ”Sebastian, ceilalti si-un ciine” de Mihai Radu

De Mihai Radu este puțin probabil să nu fi auzit, dar haide totuși să-i fac o prezentare sumară, pentru orice eventualitate: se spune că este absolvent de filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași), că are 36 de ani și că este jurnalist la Cațavencii (și nu numai), că a publicat, împreună cu Simona Tache, volumul Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (dacă tot ești aici, poți citi și-un interviu simpatic cu cei doi) – un mix din rubrica Bătăi în dialog – și, individual, o carte subțirică de proză scurtă – Hobby și alte povestiri, Editura Vremea, 2009 (pe care eu una n-am citit-o încă dar, grație romanului Sebastian, ceilalți și-un cîinesigur merg la ea și-o descos puțin). Așadar, personajul în cauză se ocupă intens cu scrisul (și gânditul).

Bun, acum că ne-am lămurit cu datele autorului, vom trece (în curând) la subiectul arzător al zilei: de ce trebuie să-l citești pe Mihai Radu și, implicit, pe-al său Sebastian, ceilalți și-un cîine (publicat anul acesta, la sfârșitul lui martie, la Editura Polirom)?

Mai întâi de toate, o rugăminte: orice scriu eu în rândurile care urmează poate fi egal cu zero pentru tine, se poate să nu te convingă deloc, ba chiar să-ți displacă, dar, pe cuvânt de bookaholic, cartea asta merită citită. Fie și pentru a te întoarce aici și a-mi da în cap c-un comentariu. Te provoc :).

Apoi, pentru că nu vreau să abuzez de timpul tău, dar și pentru că-mi plac cifrele rotunde (psihanalizați, vă rog) voi da doar zece motive și îi rog pe ceilalți care citesc materialul acesta și au citit și cartea lui Mihai Radu să completeze cuminți lista în comentarii.

Gata, purcedem la drum, într-o ordine aleatorie.

Trebuie să citești Sebastian, ceilalți și-un cîine pentru că:

1. este o carte scrisă de un autor get beget. Adică nu am mai văzut debut în roman atât de bun (sau nu-mi amintesc eu acum): e scrisă cu venă dintr-aia specială de scriitor, cu jocuri și întortocheri, cu narațiune controlată, cu descrieri minuțioase, cu stil și instinct, cu sare și piper și ce condimente mai vreți voi, cu monologuri extrem de faine, cu forța de-a te lovi în moalele capului sau de a-ți așterne un zâmbet tâmp pe față.

2. derivă, evident, din 1: este o carte cu mult, mult, mult umor – negru, alb, colorat, de care vă place, e acolo. Râzi mult cu Mihai Radu sau, mai bine zis, cu personajul lui principal, Sebastian din titlu, care scoate niște replici și dă la iveală niște gânduri de te lasă paf, parcă-ți face complice cu ochiul și te întreabă ei, ai văzut ce-am făcut acolo? Să nu scriu în van, îți dau un exemplu:

Hm! Ăla care vrea s-o agațe ar putea să-i spună că ea e gardianul ceasurilor, al orelor, s-a gîndit Sebastian și nu s-a putut abține: 

– Ce haios, să înțeleg că dumneavoastră sînteți gardianul ceasurilor, dumneavoastră aveți pe mînă orele acestui oraș…

Vai, vai, ce jalnic ești, a completat, de data asta fără voce.

– Da, a spus și ea și a zâmbit, el s-a considerat un mare tîmpit, băi, boule, te-au sunat anii ’30 să-și ceară vrăjeala înapoi. (p. 25)

Sau altul, scenă în care Sebastian își plimbă iubita pe bulevard, în cartierul Drumul Taberei, și, dintr-o dată, intră în scenă trei țigani care-l umilesc. Un pasaj micuț:

Unul dintre ei, probabil cel din mijloc, care era cu un pas în fața celorlalți doi, a rîs zgomotos și a continuat:

– Te uiți mînca-ți-aș pula ta, da’ dacă te mai întorci odată, îți mut fălcile alea de șobolan! (…)

– Te rog, te rog, o auzea pe Grațiela care grăbea pasul.

Da, acestea erau vorbe șoptite, murmurate.

Sebastian s-a grăbit și el și a simțit, rușinat, că mergea deja mai repede decât Grațiela. (p. 264)

Dacă nu ți-au plăcut acestea, îți vor plăcea altele, bag mâna în foc.

3. punctul forte al cărții Sebastian, ceilalți și-un câine sunt asocierile foarte interesante – se ia o situație banală, comună, cunoscută de fiecare dintre noi, din viața de zi cu zi, și se presară peste câteva gânduri, cuvinte, comparații mișto; se relatează și se servește cu umor, ironie și exclamații care te fac să iei o pauză de la lectură pentru a te întreba tu de ce nu te-ai gândit la asta.

Iac-așa:

Stația era plină, ziua de luni își scosese din cazarmă toți corporatiștii, toți funcționarii, toate mărcile de after-shave și de deodorant, făcea degetele să butoneze pe telefoane, făcea ca autobuzul 365 să pară o burtă imensă, locul de joacă preferat al diavolului, atît de aglomerat încît vedeai femei cu fețele lipite de geam (…).

Sau așa:

Aceleași femei bătrîne la balcoane, imobile și ele, ca niște abțibilduri lipite pe bloc (o firmă: colantăm blocuri cu fețe de bunicuțe blînde!) (…).

Pentru cei mai puțini pudici:

În acest timp, lăsat pe spate în fotoliu, doar pe jumătate treaz, Sebastian își mîngîia sexul cum își mîngîie o văduvă motanul în timp ce privește la telenovela favorită. 

Mă opresc aici că altfel transcriu toată cartea. E plin de asocieri faine (dar nu te obosesc, dimpotrivă, le vei aștepta ca pâinea caldă) – o parte ce sigur definește stilul scriiturii lui Mihai Radu.

4. te bântuie mult timp după ce ai terminat-o. Am verificat-o – scriu aceste rânduri la aproape o lună după ce am încheiat lectura. De obicei, dacă nu scriu despre o carte imediat ce am închis copertele ei, nu-mi mai amintesc mare lucru din ea, am o memorie relativă și cu independență proprie (reține ce vrea ea, eu n-am niciun cuvânt de spus). În acest moment însă aș putea să vă povestesc, cel puțin o oră, despre cât de mult mi-a rămas în minte Sebastian, ceilalți și-un cîine, prin câte trece Sebastian, băiat bun, inteligent, dar alcoolic, depresiv, puțin corupt, puțin cam obsedat de masturbare, puțin cam blazat etc.; sau să vă spun câte ceva despre Grațiela, cu al cărui destin se intersectează Sebastian, despre Damaschin, colegul lui la primărie, Horia, veterinarul, Tudor, fostul soț al Grațielei, sau despre tatăl lui Sebastian ș.a.m.d. Și n-am trișat, n-am recitit nimic. Unde mai pui că personajele astea trăiesc parcă în tine și cu tine și te fac să gândești, să îți acorzi puțin răgaz și să încerci să înțelegi ce se întâmplă.

5. un argument camuflat, special pentru fanii lui J.D. Salinger – cartea aceasta începe cu un moto din celebrul scriitor american, moto care se pliază pe Sebastian de nu-ți vine să crezi, parcă Salinger l-a scris special pentru personajul acesta din Drumul Taberei:

(…) te rog să accepți acest modest buchet de paranteze proaspăt înflorite: (((()))). Presupun că nu au un aspect prea floral, dar țin să fie primite ca niște semne crăcănate, curbate, ale stării mele de spirit și de trup, acum cînd scriu toate acestea.

6. cartea e vie, alertă (nu, nu ritmul, acela e lent, totul curge ca un pârâu leneș, ci viața din paginile acestea), autentică, cu bune, dar mai ales cu rele, în cheie realistă – recunoști personajele, străzile, întâmplările, însă toate se derulează prin fața ochilor tăi dintr-o perspectivă altfel, unică, care, precum spuneam mai sus, te pune pe gânduri.

7. personajele, mai ales protagoniștii (cel masculin și cel feminin), au carne și oase, nu te îndoiești nicio clipă de ele, ajungi să empatizezi: pe rând, le compătimești, le invidiezi, le hulești pentru deciziile pe care le iau, ți le apropii, îți sunt simpatice. Și dacă nu asta ți se întâmplă într-o carte bună, atunci nu mai știu ce.

8. este un volum incomod, care critică, în subtext, lumea nebună, coruptă, superficială, ahtiată după bani, urâtă și mizerabilă în care trăim. Autorul nu iese la scenă deschisă să arate cu degetul, ci învârte motoarele în partea nevăzută a narațiunii și îți scoate în față tot răul, te pune să te confrunți cu el. Televiziune, funcționari de primărie, oameni politici, ferme eco, religie, dependențe, DNA, polițiști, arestări, meseria de scriitor, divorțul (și, implicit, relațiile amoroase eșuate), singurătatea, aspirațiile, dezamăgirile și multe alte aspecte sunt, într-un fel sau altul, disecate aici.

9. foarte vizual și ușor de citit (nu în sensul de lectură facilă, nicidecum, vezi punctul 8) – nu m-ar mira să fie ecranizată cândva, are potențial cinematografic, mai ales pe linia Noului Val.

10. în ultimul argument aglomerez mai multe motive (trișez, da): secvențele de sex sunt foarte bine controlate, fără urme de penibil (decât dacă este intenționat); două pasaje fantastice aterizează în roman și funcționează ca un duș rece; timpul prezent fără înflorituri, dar privit cu nuanțe; Pip este câinele cu probleme de megaesofag pentru care e posibil să plângi; nu e nimic pompos, toate întâmplările sunt simple, de la un punct încolo nici nu mă mai interesa ce se întâmpla (acțiunea, cum s-ar zice), ci cum se întâmpla (adică scriitura); viața prin ochii unui alcoolic intelectual aproape de pragul de 40 de ani, super ratat, scriitor aspirant, e al naibii de interesantă; apar multe curve – pardon, prostituate etc. etc.

Spre final, îmi dau seama că n-am spus mai nimic despre ce se întâmplă cu Sebastian, cu ceilalți și cu câinele. Nu-i nimic, mai bine așa :).

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cartea poate fi comandată din libăria online Cărturești de aiciDacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici

 

Un comentariu
  1. AvatarAna

    Puțin pe lângă subiect, dar nu pot să nu observ (și, din păcate, să nu fiu agasată) că azi se publică în continuare cărți românești în care autorul alege să scrie cu î în interiorul cuvintelor (as opposed to â). De ce? 🙁 îmi scapă mie ceva? Nu vreau să fiu grammar nazi, dar chiar îmi îngreunează lectura și dintr-un anumit punct de vedere pot să spun că ma frustrează… Un răspuns logic cred ca m-ar ajută să scap de aceste frustrări, so please! :o3

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *