Luna asta au apărut două cărți care nu doar că mi s-au părut interesante, ci mi s-au părut interesante de citit în paralel chiar în zilele libere de Paște. Dincolo de vacanța mult-așteptată și de mesele (prea)pline, sărbătorile ar trebui să fie (cel puțin așa spune teoria, dogma) și o perioadă de reculegere spirituală, de meditație și de comunicare cu divinitatea. Eu nu stau să judec ce face și ce nu face fiecare, dar îmi place să stau din când în când și să meditez, mai ales asupra lucrurilor pe care suntem obișnuiți să le luăm de-a gata de bune.

Cele două cărți la care mă refer sunt ambele legate de credința creștină și, totodată, cum nu se poate mai diferite. Prima este Împărăția cerurilor, de Emmanuel Carrère, în care scriitorul francez vorbește despre propria experiență religioasă (începând cu un ateism condescendent, culminând cu fervoarea religioasă în jurul vârstei de 30 de ani și, întorcându-se, apoi, la ateism), iar cea de-a doua este Sărăcuțul lui Dumnezeu, de Nikos Kazantzakis, despre viața Sf. Francisc din Assisi. Așadar, o discuție despre credință, pornind, pe de o parte, de la un necredincios al vremurilor noastre și, pe de alta, de la un credincios al altor vremuri.

2916Împărăția cerurilor este scrisă în stilul jurnalistic-ironic al lui Carrère (un stil care pe mine m-a cucerit de la Limonov), așadar, o scriitură lejeră (dar nu lipsită de profunzime), însă oarecum detașată și ușor (auto)zeflemitoare – Carrère scrie ulterior perioadei sale de credință ferventă, auto-studiindu-se ca pe un specimen curios. Dincolo de reflecțiile și confesiunea sa, cartea dă naștere și unei alte discuții foarte interesantă referitoare la rolul și credibilitatea credinței creștine în societatea contemporană.

Aș spune că e ciudat, dacă stai să te gândești, cum niște oameni normali, inteligenți pot crede într-o șmecherie atât de ilogică precum religia creștină, o chestie exact ca mitologia greacă sau basmele cu zâne. E de înțeles în vechime; oamenii erau creduli, iar știința nu exista. Dar, azi?! Păi, dacă în ziua de azi ar mai crede cineva în povești cu zei care se transformă în lebede, pentru a seduce muritoare, sau cu prințese care sărută broaște, iar când o fac acestea se preschimbă în feți-frumoși, toată lumea ar zice: e nebun. Or, o groază de inși cred într-o poveste nu mai puțin delirantă și nimeni nu îi consideră nebuni. Chiar dacă nu le este împărtășită credința, tot sunt luați în serios. Joacă un rol social mai puțin important decât în trecut, însă respectat și, în linii mari, mai degrabă pozitiv. Toana asta a loc coabitează cu activități absolut raționale. Președintele republicii le vizitează cu deosebit respect șeful. Totuși, e bizar, nu? (…) Totuși, printre credincioși, umăr la umăr cu aceia care se lasă legănați de muzică, fără a fi atenți la cuvinte, trebuie să fie și dintre cei care pronunță vorbele din convingere, în cunoștință de cauză și după ce s-au gândit bine la ele. Dacă îi întrebi, îți răspund că într-adevăr cred că un evreu s-a născut acum două mii de ani dintr-o fecioară, că a înviat la trei zile după ce a fost crucificat și că se va întoarce pentru a judeca viii și morții. Vor adăuga că ei înșiși așază aceste cuvinte în miezul existenței lor. Da, hotărât lucru, e bizar”.

kazantzakisKazantzakis este un alt autor care m-a cucerit de la prima carte citită (Zorba Grecul, evident), dar care are o scriitură și o tematică complet diferită. Fraza e grea și încărcată, iar cărțile lui le citesc încet și mă opresc des să zăbovesc asupra înțelesului unei reflecții sau al unei imagini. Sărăcuțul lui Dumnezeu este o carte scrisă cu „dragoste și admirație și evlavie pentru eroul și marele mucenic Francisc”, o carte în care sunt sigură că o să regăsesc idealismul și umanismul lui Kazantakis, încrederea lui în forțele superioare ce stăpânesc omul, pornind din el însuși.

„…pentru mine sfântul Francisc este modelul omului devotat, care, printr-o neîntreruptă și aprigă luptă, izbutește să împlinească cea mai înaltă datorie a noastră, mai înaltă și decât morala, și decât adevărul, și decât frumusețea: să transsubstanțiem materia pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu și s-o facem duh”.

Cum ziceam, alegerea acestor cărți ca lectură pentru Paște, m-a făcut să mă gândesc dacă n-ar fi o idee bună ca timpul pe care-l dedicăm sărbătorii să fie și un timp al meditației asupra înțelesului ei. Să discuți despre credință și religie poate fi este întotdeauna o chestiune spinoasă și problematică, credința, ca orice alt lucru, ar trebui privită cu deschidere și, mai ales, să lase deschisă posibilitatea de a fi discutată și, chiar, contestată. Mie nu mi-au plăcut niciodată lucrurile de la sine-înțelese și nici adevărurile general valabile. Întotdeauna mi s-au părut mai interesanți revoltații, contestatarii, inadaptații, cei care au ieșit dintr-o paradigmă acceptată și au lărgit, astfel, hotarele cunoașterii. Așa că acest articol nu e despre cărți dogmatice, ci despre cele care problematizează credința creștină, o pun sub semnul întrebării, dar nu atât de mult pentru a o contesta, cât pentru a o înțelege mai bine.

hristos-rastignit-din-nou_1_produsMi se pare că una dintre cărțile ce ar trebui citite de orice creștin (și nu numai de Paște, ci oricând), pentru a începe să înțeleagă creștinismul este Hristos răstignit din nou, de Nikos Kazantzakis. Pornind de la punerea în scenă, în Săptămâna Mare, a Patimilor lui Hristos, scriitorul grec reconstruiește, într-un mod foarte actual și omenesc, genul de evenimente și de comportamente care au dus la răstignirea lui Isus Hristos. E trist să vezi cum oamenii nu-și înțeleg greșelile, cum învățăturile sunt niște lucruri menite să rămână în cărți în timp ce, în viața reală, ne e mai ușor să acceptăm că suntem oameni, deci greșim, decât să ne dorim să ne schimbăm. Felul în care Kazantzakis construiește povestea și personajele mi se pare un prim-pas în înțelegerea a ceea ce medievalii numeau imitatio christi și care, teoretic cel puțin, ar trebui să fie modelul de viață al oricărui creștin: înțelegerea și identificarea credinciosului cu divinitatea. Însă dacă omul e condamnat să greșească veșnic, divinitatea e veșnic condamnată să moară (pentru greșelile omului, evident).

Untitled-1

Alte două lecturi fundamentale (și cu mult mai problematice) sunt două romane ce propun o reinterpretare a Noului Testament și a vieții lui Isus Hristos: Evanghelia după Isus Cristos, de José Saramago, și Ultima ispită a lui Hristos, de Nikos Kazantzakis. Ambele pot fi considerate (și au și fost, de altfel) iconoclaste și scandaloase (Saramago a fost chiar excomunicat de Vatican, iar disputele iscate de roman au dus la auto-exilul său pe insula Lanzarote). Și, totuși, ambele mi se pare că reușesc să facă ceea ce nu fac evangheliile canonice și textele bisericești: să-l umanizeze pe Isus, să-l prezinte ca Fiu al Omului, un om asemenea nouă, tuturor. Romanele se îndepărtează foarte mult de învățătura bisericii creștine și de ceea ce reprezentanții săi consideră a fi Adevăr, așa că interpretările pot fi, pentru anumiți cititori, de-a dreptul șocante. Ultima ispită a lui Hristos a fost și ecranizată în 1988 de Martin Scorsese.

zelotul-viata-si-epoca-lui-isus-din-nazaret_1_produsUrmătoarea carte din această listă nu este un roman, ci o excelentă documentare istorică despre viața și epoca în care a trăit Isus Hristos: Zelotul. Viața și epoca lui Isus din Nazaret, de Reza Aslan. Născut musulman și convertit în adolescență la creștinism, Aslan este un credincios fervent, însă unul pentru care credița nu înseamnă „crede și nu cerceta”. A trecut la creștinism din convingere (nu pentru că s-ar fi născut creștin), a cercetat istoria vieții lui Isus și toate controversele privind nașterea noii religii și, apoi, a continuat să creadă (chiar și mai mult decât înainte).

Această carte este o încercare de a-l redescoperi, atât cât este posibil, pe Isus ca personaj istoric, Isus, cel de dinaintea creștinismului: revoluționarul evreu implicat în tumultul politic, care a străbătut provincia Galileea în urmă cu două mii de ani, pentru a strânge adepți în cadrul unei mișcări ce avea ca scop întemeierea „Împărăției Cerurilor”, dar a cărui misiune a eșuat după ce, în urma unei intrări provocatoare în Ierusalim și a unui atac îndrăzneț asupra Templului, a fost arestat și executat de către romani pentru instigare la revoltă. De asemenea, cartea de față analizează felul în care discipolii săi au reinterpretat nu numai misiunea și identitatea lui Isus, ci însăși natura și definiția mântuitorului iudaic în urma eșecului acestuia de a instaura domnia lui Dumnezeu pe Pământ.”

Cartea sa se citește la fel de ușor ca un bun roman de suspans, dar e scrisă cu foarte mare rigoare documentară. Aslan face un tablou absolut remarcabil nu doar al personajului istoric Isus (membru al unei comunități evreiești revoluționare din sec. I, zeloții), ci al timpului în care acesta s-a născut și a trăit și al celui în care a luat naștere credința creștină. Este un tablou reconstruit din cioburi și frânturi, adunate cu grijă și migală. Personajul-istoric Isus e dificil de recuperat, nu a lăsat multe indicii și mărturii în istoria oficială, însă mai ușor de recuperat este timpul în care acesta a trăit (secolul I al erei noastre, nu doar până la moartea lui sa, ci și mai departe, autorul urmărind felul în care religia nou-creată s-a îndepărtat de învățăturile lui Isus și felul în care Hristosul creștinilor este, de fapt, creația apostolului Pavel) și locul în care a luat naștere (Ierusalim).

Două mii de ani mai târziu, Hristosul din creația lui Pavel l-a subsumat complet pe Isus, personajul istoric. Memoria zelotului revoluționar care mergea prin Galileea strângând o armată de discipoli, cu scopul de a institui Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ, amintirea predicatorului fascinant care sfida autoritatea preoțimii de la Templul din Ierusalim, imaginea naționalistului evreu radical care a provocat ocupația romană și a dat greș, s-au pierdut aproape complet pentru istorie. (…) Principalul lucru, pe care, sperăm, ar trebui să-l releve orice studiu cuprinzător asupra personajului istoric Isus este acela că Isus din Nazaret – Isus omul – este întru totul la fel de convingător, charismatic și demn de slavă ca Isus Hristos. Pe scurt, este cineva în care merită să credem”.

2444De la imaginea Ierusalimului din cartea lui Reza Aslan se trece foarte ușor și natural la cartea fundamentală a lui Simon Sebag Montefiore: Ierusalim. Biografia unui oraș. Demersul lui Montefiore este mai amplu, istoricul britanic oferind o perspectivă mult mai largă asupra nașterii și evoluției iudaismului, creștinismului și islamismului. Vorbind despre trecut, cartea vorbește, de fapt, despre prezent, ajungând și la originile conflictului palestino-israelian, trecând prin milenii de masacre și războaie petrecute, de fapt, pe un petic de pământ. E uimitor, dacă stai să te gândești, cum e posibil ca un oraș de 125 de km² să fie, în același timp, Oraș Sfânt și teatru de război pentru trei mari religii importante. Trei milenii de cultură și de lupte aprige, un tablou diacronic al unui oraș, totul adunat cu migală într-o carte care ar putea sta la baza unui nou fel de a înțelege credința, unul mult mai deschis și mai puțin violent.

Ierusalimul este casa unui Dumnezeu unic, capitala a două popoare, templul a trei religii și singurul oraș care există în două locuri – în cer și pe pământ: grația sa terestră extraordinară nu este nimic în comparație cu gloria sa celestă. (…) O istorie a Ierusalimului trebuie să fie un studiu al naturii sacrului. Expresia «Orașul Sfânt» este folosită mereu pentru a descrie venerația pe care o suscită sanctuarele sale, dar ea semnifică și faptul că Ierusalimul a devenit principalul loc de pe pământ al comunicării dintre Dumnezeu și oameni. (…) Caracterul sacru al orașului s-a născut din unicitatea evreilor ca Popor Ales. Ierusalimul a devenit Orașul Ales, Palestina – Pământul Ales, iar această unicitate a fost moștenită și îmbrățișată de creștini și musulmani.”

Untitled-2

Pentru cei care vor să cunoască mai bine tabloul religiilor umane, există deja în limba română mai multe cărți fundamentale care pot fi companionii potriviți în acest excurs științific: Istoria credințelor și ideilor religioase, de Mircea Eliade (reeditată într-o ediție cartonată la Polirom), Enciclopedia religiilor, de Michel Malherbe, și Istoria lui Dumnezeu, de Karen Armstrong (Nemira) sau antologia Religiile lumii, coordonată de Jean Delumeau (Humanitas). Toate sunt cărți importante ce ar trebui să-și găsească loc în orice bibliotecă.

2879Vorbind despre o nouă credință bazată pe înțelegere și deschidere față de celălalt aș vrea să închei această listă cu cartea Papei Francisc, o carte revelatoare încă de la titlu pentru schimbarea de care are nevoie religia creștină (și nu numai): Numele lui Dumnezeu este Milostivirea. Rolul conducătorului spiritual este de mare importanță pentru orice comunitate umană, iar mesajul Papei Francisc ce invită la o religie a iertării (și nu a condamnării) și la implicarea activă a preoților în viața oamenilor este cum nu se poate mai actual.

Un comentariu
  1. Avatarcostel

    De ce lumea incearca zadarnic sa inteleaga un fenomen (religia!) care prin definitie (in care se crede puternic!) nu poate fi inteles?! Gata!-devine adevarat ce a spus Andre Malraux!: secolul XXI va fi religios sau nu va mai fi deloc! (nici nu mai conteaza ca el se referise la un nou tip de constiinta!-care sa se accepte integral,nu doar spiritual!).

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *