Bookaholic

Centenarul Primului Război Mondial (în 2014 s-au împlinit o sută de ani de la începerea primului mare conflict al umanității) a însemnat, pe lângă comemorări, și numeroase cărți noi (de ficțiune, dar și istorice) care au adus în atenția publicului războiul cu toate atrocitățile sale, dar și o perspectivă nouă, mult mai umană, a ceea ce înseamnă un astfel de conflict. Încercând să înțeleagă cum și de ce scriitorii nu s-au mai axat pe evenimentele majore, pe tactici militare sau pe stabilirea unor cronologii faptice seci, ci s-au îndreptat către o perspectivă umană a războiului în care importanți erau oamenii, cu sentimentele și trăirile lor (trăirile reale – frică, frig, foame, disperare; nu trăirile din cărțile de istorie și manifeste – eroism, curaj, patriotism, ură).

Văzut la scară umană, războiul își pierde dimensiunea cosmică și înțelesurile „mari” (cuceriri și recuceriri, tactici militare și date importante), însă abia acum devine cu adevărat cumplit și îngrozitor. Pentru că reușești să-i înțelegi atât absurdul, cât și dezumanizarea. În cartea, pentru mine fundamentală, lui Edward O. Wilson, Cucerirea socială a Pământului, este un capitol intitulat „Războiul ca blestem ereditar al umanității”, în care autorul vorbește despre acest tip de agresivitate ca stând la baza umanității noastre. E un capitol trist, însă revelator (și, din fericire, nu este un adevăr pe care trebuie să-l acceptăm de-a gata despre noi înșine, agresivitatea nu este nici singura, nici cea mai importantă trăsătură umană).

Înainte să vorbesc puțin despre ce cărți despre război vreau să citesc în continuare, aș vrea să menționez ca recomandări pentru cei interesați câteva titluri care mi se par importante: Binevoitoarele, romanul lui Jonathan Littell care a luat în 2006 Premiul Goncourt și Marele Premiu al Academiei Franceze și care povestește experiența unui ofițer nazist în cel de-Al Doilea Război Mondial, e o carte absolut superbă!; La revedere acolo sus, de Pierre Lemaitre (câștigător al Premiului Goncourt în 2013), care are câteva imagini extraordinare, adevărate cadre cinematografice, prin care surprinde inimaginabilul războiului; Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks, roman construit pe mai multe paliere temporale, dintre care unul este în timpul Primului Război Mondial și, mai ales, în timpul uneia dintre cele mai cumplite și mai celebre lupte, Bătălia de pe Somme.

De asemenea, menționez și trei cărți de istorie, una apărută anul trecut, Războiul care a pus capăt păcii, de Margaret McMillan, care reconstituie evenimentele ce au dus la nașterea primului conflict mondial (am vorbit puțin de ea aici); una care se poate considera că o continuă pe prima, Tărâmul morţii: Europa între Hitler şi Stalin, de Timothy Snyder, o cercetare istorică „a masacrului politic în masă”, o descriere detaliată a masacrelor comise de regimurile nazist și stalinist în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; și ultima, la fel, cronologic vine în urma celor două de dinainte, Anul Zero. 1945, o istorie, de Ian Buruma, ce documentează perioada de după căderea Germaniei, haosul ce urmează unui conflict de asemenea proporții, consecințele politice, sociale și economice ale războiului și încercarea de revenire la normalitate, și care este cu atât mai interesantă cu cât nu se oprește la porțile Europei, ci prezintă consecințele războiului și în alte părți ale lumii (în general, mai puțin cunoscute, cum ar fi frontul din Asia).

Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr (trad. Iulia Gorzo)

Câștigătoare a Premiului Pulitzer de anul trecut, Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr, este, în mod sigur, una dintre cele mai așteptate cărți la Bookfest 2016. Îmi aduc aminte cu plăcere că anul trecut pe vremea asta citeam cartea ce câștigase Pulitzer cu un an înainte (Sticletele, de Donna Tartt) și acum pare că scenariul se repetă. Ceea ce mă bucură foarte mult pentru că asta arată atât că piața editorială din România chiar reușește să țină pasul cu aparițiile importante, cât și că Nobelul nu mai este considerat singurul premiu literar important și demn de atenție. Eu personal nu sunt mare fan Nobel (tocmai pentru că nu mi se pare un premiu literar), iar, dintre premiile literare, Pulitzerul este unul din favoritele mele. Este un premiu ce se acordă, în primul rând, pentru scriitură foarte bună, iar cărțile premiate, dincolo de tematică și personaje sau construcție narativă sunt, pur și simplu, cărți bine scrise.

Asta aștept și de la Toată lumina pe care nu o putem vedea: să dau peste o carte frumos scrisă, care să-mi aducă aminte de ce iubesc literatura (recenziile pe care le-am citit până acum insită toate pe frumusețea prozei lui Doerr, în The Guardian găsiți una interesantă). Însă, pe lângă asta, m-a atras și subiectul cărții: Franța și Germania înaintea și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, debarcarea în Normandia, Parisul sub ocupație nazistă, și două personaje ce se anunță fascinante – o fată oarbă îndrăgostită de cărți și un băiat neamț, cooptat de naziști, îndrăgostit de științe și misterele universului. Așadar, un roman despre război, dar nu numai.

Ultimii martori, de Svetlana Aleksievici (trad. Antoaneta Olteanu)

Că tot vorbeam mai sus de Nobelul pentru Literatură, anul trecut am fost dintre cei dezamăgiți că Nobelul s-a dat iar unui scriitor care nu părea a avea prea mult de-a face cu literatura. Și așa e: Svetlana Aleksievici e jurnalistă, nu romancieră. M-am înșelat însă atunci când am crezut că nu merită premiul. Pentru că îl merită din plin și cred că popularitatea acestui premiu printre cititori e binevenită pentru că, mai ales în contextul actual, cărțile ei ar trebui citite de cât mai mulți oameni.

Am citit luna trecută Războiul nu are chip de femeie și a fost o lectură cumplită și minunată în același timp. Mi-a plăcut nu pentru că prezenta o viziune feminină asupra războiului, cât pentru că prezenta războiul din punct de vedere uman, nu ca fapt eroic sau tactic-operațional. Pur și simplu uman. După această experiență feminină, Ultimii martori merge și mai departe în recuperarea evenimentelor cumplite din Al Doilea Război Mondial și strânge mărturiile copiilor care au trăit războiul. Astfel de rememorări mi se par neprețuite în contextul mondial actual, în care amintirea atrocităților se estompează tot mai mult și oamenii riscă să uită ce mare nenorocire poate fi un război. Pe lângă această recuperare umană, plină, pe de o parte, de detalii emoționante și înduioșătoare, și, pe de alta, de cruzimi ce par greu de imaginat, darămite de trăit, cărțile Svetlanei Aleksievici sunt și extrem de bine scrise. Autoarea bielorusă reușește să surprindă, în fraze scurte, gesturi și trăiri ce concentrează istorii de viață. Acolo unde unii ar avea nevoie de un roman, sau măcar de o proză scurtă, ea are nevoie doar de un paragraf.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. (…) Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. (…) Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane”, spune Svetlana Aleksievici și lucrul ăsta chiar e evident în scriitura ei: nu evenimentele sunt importante, nu istoria mare, ci oamenii și istoria lor mică. Noi, adică, fiecare cu viața lui și părticica lui de lume.

Pe frontul de vest nimic nou, de Erich Maria Remarque (trad. Emanoil Cerbu)

Cartea lui E.M. Remarque este un clasic al literaturii de război. Nu știu de ce nu am citit-o până acum, îmi aduc aminte că mi-a trecut prin mână, că avea, la un moment dat, un loc în bibliotecă, dar, cumva, nu i-a venit rândul (și, între timp, nici n-am mai găsit-o). M-am bucurat mult așadar s-o văd reeditată, alături de un alt roman pe aceeași temă pe care nu-l știam, Soroc de viață și soroc de moarte.

Spre deosebire de celelalte două cărți de dinainte, una care încearcă să reconstituie prin ficțiune războiul (Toată lumina pe care nu o putem vedea) și alta care încearcă să recupereze amintirile despre război, amintiri care acum fac parte dintr-o memorie colectivă pe care n-o putem (și nu trebuie) ignora (Ultimii martori), Pe frontul de vest nimic nou („fără îndoială, cea mai bună poveste despre Primul Război Mondial”) este mărturia „la cald” a unui fost combatant din Primul Război Mondial (pe atunci, Marele Război pentru că nimeni nu-și închipuia că e posibil să mai urmeze unul).

Plecat la război cu entuziasmul (și inconștiența) tinereții, făcând parte dintr-o generație pentru care războiul e glorie, iar soldații eroi, Paul Baumer realizează curând după ce ajunge în tranșee realitatea cruntă și absurdul acestui conflict. Scris în 1929, textul are o prospețime și o perspectivă pe care romanele istorice trebuie s-o construiască artificial.

„Ajungem teferi. Pentru moment, de cealaltă parte nu se mai dă alt atac. Mai bine de o oră stîm lungiți, gâfâind și ne odihnim fără ca vreunul să scoată o vorbă. Suntem atât de sleiți de puteri că, deși ne e o foame cumplită, nici nu ne gândim la conserve. Abia încetul cu încetul redevenim ceva asemănător cu oamenii.

Conservele de carne ale celor de dincolo sunt vestite pe tot frontul. Ele sunt uneori chiar motivul principal al unui atac prin surprindere din partea noastră, căci hrana de la noi e îndeobște proastă; ne e veșnic foame”.

Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914, de Christopher Clark (trad. Cristina Tripon)

Citisem numai de bine despre cartea lui Christopher Clark înainte să apară în română și m-am bucurat s-o văd tradusă. Cred că ar face o pereche bună cu Războiul care a pus capăt păcii, de care vorbeam mai sus. Întotdeauna e bine să poți avea perspective diferite asupra lucrurilor și, oricât ar fi de bine documentate, cercetările istorice conțin și o parte de interpretare personală.

Somnambulii a fost inclusă în Top 10 Cele mai bune cărți ale anului de prestigioasa revistă New York Times Books Review și a câștigat premiul pentru istorie al unei alte publicații americane, Los Angeles Times. Christopher Clark încearcă să ofere o nouă înțelegere a Primului Război Mondial, dincolo de marile bătălii și atrocități, concentrându-se pe evenimentele premergătoare conflictului și complexele relații între state și liderii lor. Ca și Margaret Mitchell, încearcă să înțeleagă mai bine care au fost faptele ce au dus la nașterea acestui conflict. Decenii întregi de neînțelegeri politice și care s-au aprins de la un foc de armă tras la Sarajevo pe 28 iunie 1914.

„Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914 este o cronică dramatică, meticuloasă, scrisă cu măiestrie, care surprinde pierderea echilibrului Europei şi izolarea acesteia de restul lumii. O carte importantă… Unul dintre cele mai impresionante şi antrenante studii ale perioadei care s-au publicat vreodată” (Max Hastings, Sunday Times).

Numără stelele: O poveste din Copenhaga, de Lois Lowry (Alina-Nicoleta Ioan)

Ultima carte din această listă poate părea de-a dreptul lipsită de importanță față de cele de dinainte. Numără stelele, de Lois Lowry este un roman pentru copii ce povestește felul în care o familie din Copenhaga a trecut prin experiențele traumatice ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Cartea a primit în 1990 Medalia Newbery, una dintre cele mai importante distincții acordate cărților pentru copii, și pare a spune, pe înțelesul acestora, o poveste asemănătoare celei pe care o găsim în celebrul Jurnal al lui Anne Frank.

Eu, sincer, mă bucur când văd astfel de teme abordate în cărțile pentru copii. Copilăria ar trebui să fie un timp al bucuriei și al lipsei de griji, de care să ne aducem aminte cu plăcere odată deveniți adulți, însă nu cred că asta înseamnă ocultarea subiectelor triste, cum ar fi războiul sau moartea. Asta nu înseamnă că ar trebui să citească o carte precum Ultimii martori, ci că ar fi bine să citească astfel cărți precum Numără stelele (despre care am citit multe impresii entuziaste) sau chiar Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului, de Helga Weissová, care povestește detenția autoarei la Auschwitz pe când era copil.