Ca cititor m-am format citind atât literatură, cât și cărți despre literatură. De la critică și istorie literară, la teorie literară și stilistică, fiecare domeniu m-a ajutat să înțeleg mai profund literatura ca scriitură, tematică sau construcție. Cărțile de pe care am învățat în facultate erau, în general, volume vechi subliniate și răs-subliniate, cu notițe pe margine, cărți trecute prin mâinile a sute de studenți, care nu mai aveau demult copertele originale, ci erau legate între niște cartoane zdravene, menite să reziste mai bine zelului studioșilor. De la cursul de Teorie literară (TL) realizat special pentru uzul studenților și care conținea texte de la Victor Șklovski la Umberto Eco, de la Evul Mediu și literatura latină al lui Ernest Curtius, Mimesis-ul lui Erich Auerbach, Canonul occidental al lui Harold Bloom (care a avu o reeditare la Art acum câțiva ani) sau A citi, a reciti de Matei Călinescu, toate au fost cărți care m-au format ca cititor.

Cărțile astea se găsesc și acum mai mult în biblioteci. Ceea ce nu e rău. E frumos să mai intri din când în când într-o bibliotecă, să te plimbi printre rafturile de cărți, să găsești, astfel, mici comori pe care nu le-ai căutat și chiar să stai câteva ore (ah, ce răsfăț!) la un birou și să le răsfoiești. Dar, deh, cum cititorii sunt oameni strângători și posesivi, mi-aș dori să le am și în bibliotecă.

Cu toate astea, în ultimii ani au apărut și cărți despre literatură care nu sunt neapărat în programa studenților de la Litere, cărți care analizează frumos și în profunzime cărțile, folosind un limbaj accesibil, lipsit de emfază și prețiozitate. Părerea mea e că, din când în când, avem nevoie și de astfel de lecturi care să ne prezinte literatura din perspective pe care nu le-am fi găsit singuri, care să facă asociații neașteptate și în care să descoperim trimiteri la opere altfel necunoscute.

20160418_104228

alberto-manguel---un-cititor-in-padurea-din-oglindaUn cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel

Alberto Manguel e cititorul total, cel care a reușit, parcă, să citească toată literatura, s-o asimileze și apoi s-o dăruiască și altora. Eu l-am descoperit în Biblioteca nopții, apoi în Istoria lecturii și Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărților. Trăsătura comună a cărților sale este dată de enciclopedismul său (chiar îți dă impresia că a citit toate cărțile) și scriitura lejeră, profundă și sentimentală în același timp.

Deși îl citesc mereu cu voluptate, cărțile sale nu sunt genul pe care le citesc „cu sufletul la gură”. Biblioteca nopții am avut-o pe noptieră mai mult de un an și am citit din ea încet, cu pauze lungi și dese venite dintr-un preaplin de frumusețe. Istoria lecturii la fel, am citit-o în timp, câte un capitol la intervale lungi. Pur și simplu, uneori simt că anumite cărți nu trebuie devorate, ci savurate. Un cititor în pădurea din oglindă abia a apărut (în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, el însuși scriitor și coordonator al uneia dintre cele mai cunoscute colecții de literatură universală de la noi, „Biblioteca Polirom”) și încă mă apropii de ea cu timiditatea pe care ți-o dă emoția descoperirii, spre deosebire de celelalte cărți ale lui de care mă apropii cu emoția redescoperirii. Orice cititor știe diferența dintre ele.

Manguel e un autor care stă bine în orice bibliotecă și pe care îl simți alături la nevoie. Într-un interviu recent mi s-a pus celebra întrebare „Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?” și primul răspuns care mi-a venit în minte a fost că nu aș lua o carte, aș lua un autor, l-aș lua pe Manguel, pentru că, cu el alături, aș avea toată literatura lumii.

Cred că suntem, în miezul fiinţei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepţiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalţi şi, bineînţeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieţi și pe ale celorlalţi, citim societăţile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de graniţele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărţi. Această ultimă materie este esenţială. Pentru mine, cuvintele aflate pe o pagină oferă coerenţă lumii. (…) Cred într-o etică a lecturii, într-o responsabilitate faţă de felul în care citim, într-un angajament în același timp politic și intim faţă de actul de a da paginile și de a urmări rândurile. Și cred că, din când în când, dincolo de intenţiile autorului și de speranţele cititorului, o carte ne poate face mai buni și mai înţelepţi”.

 

43-221033-Everything_CatalogImagebigCum să citeşti un romancier, de John Freeman

Volumul lui John Freeman, lansat în toamna trecută la București în prezența autorului, e o ocazie bună pentru cititori de a se împrietenii cu autorii contemporani. De a descoperi, în spatele chipului de pe coperta IV, oameni cu sentimente, preferințe, trăiri și emoții. Întrebările lui John Freeman sunt calde și surprinzătoare, nu au nimic din violenta intruziune jurnalistică, ci doar un interes sincer pentru om și pentru literatura sa.

Singurul lucru prin care intervievatorul poate să surprindă ce face cu adevărat un romancier este să-l determine să vorbească, să povestească, să gândească cu voce tare. Interviurile de față nu sunt gândite ca portrete de viață definitive, ci mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fereastră în mișcare”.

De la John Updike la Haruki Murakami, Kazuo Ishiguro, Jonathan Franzen, Toni Morisson, Margaret Atwood sau scriitori mai puțin cunoscuți la noi, cum ar fi Joyce Carol Oates sau David Foster Wallace, cu fiecare dintre cele 55 de interviuri descoperi puțin mai mult despre scriitor și puțin mai mult despre literatură în general (nu doar despre cărțile respectivului scriitor). La fel ca majoritatea cărților din această listă, și acesta e un volum care poate fi citit pe sărite, în funcție de dispoziție sau de interese.

Adevărații povestitori scriu, cred eu, nu pentru că pot, ci pentru că trebuie. Au de spus despre lume ceva ce nu se poate spune decât într-o poveste”.

 

Adevărul minciunilor, de Mario Vargas Llosa

adevarul minciunilor llosaOrice roman bun spune adevărul și orice roman prost minte”, spune Mario Vargas Llosa în primele pagini din Adevărul minciunilor și fraza asta m-a făcut să vreau să citesc toată cartea. După ce termini de citit prefața (minunată!), poți începe cu absolut orice capitol te interesează. Cu Moartea la Veneția a lui Thomas Mann, Marele Gatsby al lui F.S. Fitzgerald, povestirile lui Isak Dinesen, Străinul lui Camus, Ferma animalelor a lui Orwell, Lolita lui Nabokov sau Ghepardul lui Lampedusa. Volumul are o ediție mai veche în traducerea Luminiței Voina-Răuț și anul acesta Ed. Humanitas a anunțat o reeditare în traducerea lui Marin-Mălaicu Hondrari.

Adevărul minciunilor nu este singura carte de teorie literară a lui Mario Vargas Llosa. Autorul peruan a mai scris minunatele Scrisori către un tânăr romancier, Tentația imposibilului (despre Victor Hugo și Mizerabilii) și Călătoria către ficțiune („Ficţiunea ne însoţeşte încă de când, în adâncurile preistoriei, am păşit întâia oară pe sinuosul drum care avea să ne ducă, după milenii, la ceea ce azi numim civilizaţie. Literatura e fiica târzie a acelei îndeletniciri primitive de a inventa şi a povesti istorii care a umanizat specia şi a rafinat-o”).

Ficțiunile sunt scrise și citite pentru ca oamenii să trăiască viețile pe care nu se resemnează să nu le aibă. În orice roman clocotește un nonconformism, se zbate o năzuință”.

 

Republica mondială a literelor, de Pascale Casanova

casanova republica literelorDintre toate cărțile din lista mea de bookaholic, Republica mondială a literelor cred că se apropie cel mai mult de cărțile de TL pe care le citeam în facultate. Partea cea mai interesantă a volumului o reprezintă metoda propusă de Pascale Casanova și care presupune o viziune a literaturii ca întreg: nu literaturi separate prin limba în care au fost scrise, ci o mișcare literară totală. Spre deosebire de volumele de dinainte, acesta mi-a lăsat impresia, la răsfoire, că va fi o lectură mai solicitantă și făcută neapărat în dulcele stil clasic: de la început la final, cu creionul în mână și caietul pentru notițe alături. Câteva capitole interesante la prima vedere: „Paris, orașul-literatură”, „Fundamentele naționale ale literaturii”, „Naționalism literar”, „Traducerea ca literaturizare”, „Cioran, despre neajunsul de a te fi născut în România”, „Tragedia celor «traduși»”, „Geneza și structura unui spațiu literar”.

Obiectul de analiză al Republicii Mondiale a Literelor nu este descrierea lumii literare în totalitatea ei, nici pretenția de a face o imposibilă recenzie exhaustivă a literaturii mondiale. Se urmărește doar schimbarea perspectivei, descrierea lumii literare «pornind dintr-un anume punct de observație», cum spune Braudel, pentru a avea posibilitatea de a modifica viziunea criticii obișnuite, de a descrie un univers pe care scriitorii înșiși l-au ignorat întotdeauna. Și de a arăta că legile ce guvernează această ciudată și imensă republică – rivalități, inegalitate, lupte specifice – contribuie la luminarea într-un chip inedit – și, adesea, complet nou – a operelor celor mai comentate și, mai cu seamă, a operelor unora dintre cei mai mari revoluționari literari ai acestui secol: Joyce, Beckett și Kafka, dar și Henri Michaux, Henrik Ibsen, Cioran, Naipaul, Danilo Kiš, Arno Schmidt, William Faulkner și alții. Spațiul literar mondial, atât cel istoric, cât și cel geografic, ale cărui contururi și frontiere n-au fost niciodată trasate sau descrise, se întrupează în scriitorii înșiși: ei sunt și fac istoria literară”.

 

simtul-stilului-steven-pinker-editura-publicaSimţul stilului. Ghid de scriere pentru oamenii inteligenţi din secolul 21, de Steven Pinker

Puțin diferită de cele patru titluri de dinainte, Simțul stilului este un volum scris nu de un scriitor sau un teoretician al literaturii, ci de un psiholingvist (cercetător în domeniul științelor cognitive și profesor în cadrul Departamentului de Psihologie de la Harvard), interesat de „capacitatea oamenilor de a-și reprezenta în minte diverse forme și de a recunoaște fețe și obiecte” și de „studiul limbii și al limbajului, în mod special în rândul copiilor”. La prima vedere, nu e o carte despre literatură, dar este una despre limbaj și despre scris. Și, câteodată, e necesar să ne îndepărtăm puțin de subiectul pe care vrem să-l aprofundăm tocmai ca să-l studiem mai bine și să-l descoperim dintr-o perspectivă nouă și surprinzătoare.

„Simțul stilului nu este un manual de referință în care puteți găsi răspunsurile la toate întrebările despre folosirea cratimei și a majusculei. Și nici un ghid de reeducare pentru elevii prost educați, care mai au de lucru până să ajungă să stăpânească mecanica unei propoziții. Asemenea ghidurilor clasice, este destinat oamenilor care știu să scrie și vor să scrie mai bine. Printre aceștia se numără studenții care doresc să-și îmbunătățească lucrările, criticii aspiranți și jurnaliștii care doresc să lanseze un blog, o rubrică sau o serie de recenzii și profesioniștii care caută să se vindece de jargonul academic, birocratic, corporatist, juridic, medical și oficial. Cartea este, de asemenea, scrisă pentru cititorii care nu caută ajutor pentru scriere, ci sunt interesați de litere și literatură, fiind curioși cu privire la modurile în care științele minții pot ilumina felul în care limba poate funcționa optim”.

Cartea mi se pare utilă mai ales datorită insistenței cu care autorul motivează necesitatea unei scriituri frumoase. Nu e suficient să știi să vorbești ca să știi să scrii, iar asta mi se pare prima lecție pe care trebuie s-o învețe scriitorii (dar și cititorii): „Stilul contează încă, din cel puțin trei motive. În primul rând, le permite scriitorilor să-și transmită mesajul, scutindu-i pe cititori să-și risipească prețioasele momente petrecute pe pământ descifrând o proză opacă. (…) În al doilea rând, stilul câștigă încrederea. Dacă cititorii văd că unui scriitor îi pasă de consecvență și acuratețe în proza sa, vor fi convinși că scriitorului îi pasă de aceste virtuți și în realitatea la care nu au acces atât de ușor. (….) Nu în ultimul rând, stilul adaugă frumusețe lumii. Pentru un cititor cultivat, o propoziție alertă, o metaforă impresionantă, o remarcă spirituală, o întorsătură elegantă a frazei se numără printre cele mai mari plăceri ale vieții”.

2 comentarii
  1. AvatarAlida

    Ai pus punctul pe i. Sa stii ca la asta m-am gandit si eu cand m-a intrebat o nepotica de ce citesc si cand mi-am dat seama ca imi place sa citesc. M-am gandit ce ma face pe mine ,,cititor”? Nu intelegerea literaturii a celor prezentate in carte ci chiar creatia in sine. Multumesc pentru prezentari. Simţul stilului pare pe gustul meu.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *