Şi dacă biblioteca nu e altceva decât un jurnal al trăirilor noastre? Al căutărilor, al întrebărilor, de multe ori, cu un răspuns pe urmele căruia răsfoim cu atâta sete cărţile? Între paginile pe care le dăm una dupa alta la ore târzii din noapte, cel mai adesea, încercăm să aflăm cine suntem sau cine putem fi mai departe.
E felul nostru unic de a spune că povestea continuă. Şi e unic pentru că nu citim niciodată la fel. Niciodată momentele noastre de lectură nu vor fi identice cu ale altora. Şi nici ceaiul pe care îl bem, în timp ce citim, nu va avea acelaşi gust.
Ar putea fi suficientă, aşadar, o privire către biblioteca noastră sau asupra lecturilor din ultimul an pentru a reciti un jurnal veritabil. Ce-am vrut să aflăm la început de an? Ce-am căutat, mai apoi, să descoperim, în primăvară? Şi ce ne-a fost dor să citim în nopţile aproape nesfârşite de vară? Am aflat, spre toamnă, ce ne doream cu atâta ardoare să descoperim la început de an? Şi, tot aşa, povestea merge mai departe. Cum arată astăzi, la început de an nou, jurnalul lecturilor noastre?
„Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar şi trag un cerc în jurul meu. În interiorul cercului sunt la adăpost. Când sunt în cerc, nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să-mi vorbească. Nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să intre în cercul meu, să mă atingă sau să mă privească prea insistent” – Matei Vişniec, Omul din cerc.
Aşa începe Omul din cerc şi recunosc acolo o promisiune făcută la început de an. Nu mă mai mir, deci, că în cap de listă, acum când privesc titlurile înşirate pe pagină, se află şi aceasta. Şi nu poate decât să mă amuze să descopăr că imediat sub el se află Paolo Giordano cu Singurătatea numerelor prime, o carte din care parcă ajungi să visezi fragmente sau din care îţi vei aminti câteodată scene, fără să ştii dacă s-au petrecut aievea sau unui personaj din carte.
Persona de Erik Axl Sund a fost următoarea pe listă. O carte scrisă de doi autori sub un singur pseudonim, despre care nu pot spune că ar avea vreo legătură cu ceea ce căutam. Însă titlul, desigur, fără să ştiu prea multe despre conţinut, m-a atras. Uneori mai alunecăm şi astfel către paginile unei cărţi. Şi înţelegem şi mai bine cum funcţionează mintea unei fiinţe umane, în cazul acesta, a uneia cu dublă personalitate.
O să râdeţi, dar acestei lecturi i-a urmat volumul de poezie Vino cu mine ştiu exact unde mergem al lui Dan Sociu. Şi, dacă de regulă îmi place să citesc vara poezie, ca într-un soi de vacanţă închipuită pe care o rezerv acestui gen (evident, poezie citim tot anul, dar un anotimp tot îl asociez cu poezia şi iată că nu e toamna bacoviană), de data aceasta am înhăţat volumul şi… am căutat direcţia de mers.
Şi iar căutare, iarăşi emoţii. Ca dovadă, Psihologia emoţiei de Jean-Paul Sartre a fost următoarea, luată din anticariatul Unu’ ca un făcut, ca mărturie că şi printre zeci de rafturi ticsite de cărţi care mai de care, o zăreşti pe cea pe care o să vrei să o iei neapărat acasă.
Ce căutăm, în fond, atunci când ne place atât de tare de un autor? Oricât de clişeic ar suna, nu facem decât să evadăm puţin din lumea noastră la fel cum se spune că scriitorii au datoria de a găsi şi de a prezenta un antidot pentru realitatea cotidiană, reuşind astfel să continue să existe prin scris şi prin noile realităţi conturate. Aş vrea să spun că nu e aşa, că citim mereu pentru plăcerea de a citi, însă atât de mulţi autori mari ne oferă aceste scăpări de care ne îndrăgostim iremediabil.
Am aşteptat un an înainte să încep să citesc 1Q84 a lui Haruki Murakami. Cumpărasem cartea dintr-o librărie din Viena şi parcă n-a fost vremea ei atunci. Până la urmă, de la Murakami ştii la ce să te aştepţi, chiar dacă nu mă refer aici la subiect sau la finalul unei cărţi, ci la ritmul pe care ţi-l impune, la echilibrul pe care îl regăseşti citindu-l, la liniştea pe care numai cărţile sale reuşesc să o închidă şi să ne facă să o vedem, totodată, de parcă ar fi închisă într-o cupolă de sticlă.
O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal şi, cu riscul de a vă amuza teribil, trebuie să recunosc că următoarele cărţi au avut ceva în comun cu singurătatea: Femei singure de Cesare Pavese şi Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Şi, ca să vedeţi cum se schimbă traseul mai apoi, am continuat cu Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameşteanu, Somnul raţiunii, carte scrisă de neurologul Dumitru Constantin Dulcan, am continuat cu O călătorie în India, a lui Goncalo M. Tavares, considerând mai apoi că e din nou timpul pentru poezie: Nada – Andrei Dosa.
Nu ştiu mai apoi prea bine ce am căutat, dar ştiu că atenţia nu a mai fost concentrată asupră-mi. Ca dovadă că m-am bucurat să găsesc tot într-un anticariat Supleantul lui Petru Popescu pe care mi-o recomandase de mai multe ori cineva şi pe care v-o recomand şi vouă.
Îmi mai amintesc, recitind lista, că în scurta vacanţă de la Balcic am citit Nici o privire a lui Jose Luis Peixoto şi că, la întoarcere, am împrumutat de la cineva Bărbaţi fără femei, tot de Haruki Murakami.
Nu întâmplător am citit Orchestra portocalie, carte scrisă de traducătorul şi scriitorul Veronica D. Niculescu. După mai multe lecturi ale aceluiaşi autor, aveam să cunosc şi omul încântător din spatele scriiturii. Spre Ana Maria Sandu m-am îndreptat, recunosc, după ce am ascultat-o citind în curtea Bibliotecii Metropolitane. Era deja vară (am sărit, m-aţi prins, peste unele titluri din lista mea) şi înserarea amestecată cu liniştea care se făcuse în timp ce citea m-au făcut să trec următoarele două cărţi în lista celor citite fără să le las din mână: Omoară-mă şi Aleargă. Şi tot vară era când am început să citesc Jurnalul lui Jeni Acterian, mergând mai apoi spre Eseuri de îndrăgostit, cartea lui Alain de Botton.
Lista de lecturi e foarte lungă şi n-o să mai enumăr decât unele dintre cărţile pe care le-aş recomanda oricând oricui: Cum să citeşti un romancier de John Freeman, Povestea lui Oricişine de Philip Roth, Întoarcerea la Salem de Helene Grimaud, Cabaretul cuvintelor şi Negustorul de începuturi de roman (şi ce roman!), ambele de Matei Vişniec, Floarea de menghină de Svetlana Cârstean, Fals tratat de manipulare (carte de căpătâi!) de Ana Blandiana, de recitit oricând volumul Versuri de Mircea Ivănescu şi, spre final de an, Băiatul care a furat calul lui Attila de Ivan Repila şi Poveşti cu final schimbat de Florin Iaru.
Penultima carte citită a fost Bucla de T. O. Bobe, iar trecerea dintre ani a fost însoţită de cartea lui Mihai Şora, publicată prima dată de Gallimard în 1947, Despre dialogul interior. Iată deci căutările de la acest început de an sau, mai degrabă, lămuririle. Aşa începe un nou jurnal de trăiri şi aşa începe o nouă listă de lecturi.
Filtrăm, luăm notiţe, subliniem şi păcătuim îndoind câte un colţ de pagină. Oftăm când ni se întorc cărţile uneori puţin şifonate de pe la prietenii noştri. Le luăm în braţe şi mai că le-am întreba dacă sunt bine. Fiindcă în orice poveste, dincolo de copertă, ştim că am purtat un dialog. Unul cu întrebări şi răspunsuri, uneori preţ de sute de pagini şi ore bune, aşa cum se cade când se întâlnesc doi prieteni vechi.
Sursă imagine principală
