Dacă ieri scriam despre lumea japoneză cuprinsă în paginile de ficțiune ale lui Kenzaburō Ōe, despre natura umană, cruzimea și duritatea ei din două romane tulburătoare, astăzi trecem la o altă lume, cea italiană, tot de după război, dintr-un roman realist al altui scriitor important din secolul XX, Cesare Pavese. Publicat tot de Editura Polirom de curând, Femei singure (în original, Tra donne sole, în traducerea lui Florin Chirițescu, colecția „Biblioteca Polirom. Esențial”, 168 de pagini) este un volum cu o scriitură aparte și un univers populat de singurătate (nu numai a femeilor, așa cum sugerează titlul), decadență și ultima soluție posibilă pentru o viață fără sens: sinuciderea.
Femei singure este, cel mai adesea, prezentat ca romanul pe care Cesare Pavese – prozator, poet, traducător (al unora dintre cei mai mai scriitori americani și irlandezi), critic literar, atât de tradus în limba română de-a lungul timpului – l-a publicat în 1949, cu un an înainte de a se sinucide. Legătura dintre cele două „evenimente” nu este făcută la întâmplare: una dintre co-protagonistele romanului, Rosetta, intră în volum în momentul în care a încercat să se sinucidă, dar a supraviețuit, și iese din volum (odată cu sfârșitul acestuia) în clipa în care actul de a se sinucide îi reușește. Așadar, se crede că Pavese și-a anunțat moartea prin prisma personajului feminin din Femei singure, mai ales că sinuciderea are loc în același oraș: Torino. Concluzia este de bun simț, numai că romanul de față nu este singurul în care scriitorul italian a vorbit, subversiv, despre finalul său. Există, de exemplu, și un pasaj deja celebru în jurnalul său, considerat capodoperă, intitulat Meseria de a trăi:
„Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al <<neliniștei îngrijorate>> am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă… Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin – și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși” – sursa.
Sigur, grație rândurilor de mai sus, ați realizat, cel mai probabil, că microromanul lui Cesare Pavese nu este chiar o lectură de vară, ușoară, de luat în vacanță. Nicidecum. Dimpotrivă, este o lectură ce vă va obliga la singurătate, într-o încăpere cu draperiile trase, la reflecții asupra vieții și a sensului ei, cu pagini care vă vor deprima în cazul în care veți rezona cu ele și concluzii sumbre.
Atenție, asta nu înseamnă că nu vă sfătuiesc să-l citiți – măcar pentru faptul că e o carte semnată de Pavese, un volum din care puteți învăța lucruri noi despre realitatea italiană de după cel de-al Doilea Război Mondial, veți vedea, în imaginația voastră, burghezia măcinată de degradare morală dintr-un oraș de provincie, veți asista la conversațiile din saloanele vremii, veți călători prin împrejurimile Torino-ului, veți merge, alături de personaje, la diferite petreceri, cazinouri, nopți în ateliere de pictură, în hoteluri sau pe plajă, veți fi martorii discreți ai partidelor de sex aprinse și veți asista la lungi discuții existențialiste. Recunosc că am avut momente în care abia așteptam să se termine un capitol pentru că fusesem cuprinsă de aceeași plictiseală precum personajele din carte, sau că nu am fost capabilă să înțeleg pe deplin anumite afirmații inserate în discursurile doamnelor, sau că nu am fost de acord cu multe dintre acestea. Însă, pe de altă parte, mari bucăți din roman m-au ținut acolo, le-am trăit la unison cu Clelia, Momina, Mariella, Nene, Rosetta, Morelli, Becuccio, Febo și toți ceilalți.
Ne aventurăm puțin în cuprinsul romanului? Haideți, măcar să vă faceți o idee.
„Am sosit la Torino odată cu ultimii fulgi de zăpadă din ianuarie, cum se întâmplă cu saltimbancii și vânzătorii de nuga” (p. 5) – din prima frază din Femei singure putem deduce că avem un narator subiectiv, care-și va transpune experiențele la persoana I, singular; apoi avem locul de desfășurare al acțiunii (oricât de old school vă sună termenul, cam asta e) și timpul (mai târziu, din alte detalii, vom afla mai multe detalii despre timpul acțiunii). Nu vi se pare că deja din primele cuvinte putem ghici registrul în care se va petrece totul? Că plutește o atmosferă încărcată? Mie da. Și asta m-a împins să mă afund în lectură.
Clelia Oitana este naratoarea noastră, în vârstă de treizeci și patru de ani, cea care se întoarce în orașul natal după o perioadă îndelungată la Roma, unde avusese succes în meseria de creatoare de modă. Este trimisă la Torino pentru a deschide un magazin cochet în via Po. Abia cazată la un hotel, tot ce-și dorește protagonista este să facă o baie – ritual pe care nu l-aș menționa dacă nu ar putea fi privit, în ansamblu, ca unul de curățare spirituală, dacă vreți, de „spălare” a trecutului, dar și ca un moment de reflecție: „(…) atîta timp cît viața îți mai poate oferi o baie, merită să-ți dai osteneala să trăiești” (p. 6). Imediat după, ea asistă la o scenă care va trena asupra întregii acțiuni a cărții și se va oglindi în multe scene ulterioare: tentativa de sinucidere a unei tinere din lumea bună a Torino-ului. Fata este luată pe targă de pe același palier cu protagonista, în mijlocul șușotelilor celor prezenți și al criticilor mocnite.
Scenă din filmul Le amiche (1955, în regia lui Antonioni), ecranizare a romanului lui Pavese – sursa
Cu ajutorul unor cunoștințe de la Roma, cum este domnul Morelli, Clelia intră, încet, în cercurile mondene ale orașului. Va cunoaște, cu precădere, tinerii societății, cei care vorbesc prostii, discută obscen, pierd timpul, se plâng de singurătate, se distrează în cele mai stranii moduri posibile, profitând din plin de situația materială bună pe care o au, fără să fi ridicat un singur deget în viața lor – spre deosebire de Clelia, singura care are serviciu din toată gloata și care se poate întreține fără ajutorul cuiva, tipul de femeie independentă, singură, fără obligații, dură și fermă în opiniile sale, care nu-și permite plăceri: „Dumneavoastră urîți plăcerea altora, doamnă Clelia, ăsta-i adevărul. Faceți rău. Vă urîți singură. Și v-ați băgat în cap că vă trageți dintr-o rasă aparte. Fiți veselă, lăsați mutra asta acră. Plăcerea altora este și plăcerea dumneavoastră…” (p. 25), îi va spune domnul Morelli Cleliei, pe la începutul întâlnirilor lor.
Sau: „(…) gîndeam că nici ea, nici Momina nu știau ce e munca; niciodată nu-și cîștigaseră pîinea, nici ciorapii, nici plimbările pe care le făcuseră sau le făceau. Mă gîndeam ce ciudată e lumea asta în care toți muncim ca să nu mai muncim, dar dacă unul nu muncește ne apucă furia (pp. 81-81).
Clelia va deveni, involuntar, cea cărora o bună parte dintre domnișoarele burgheze îi vor cere sfatul și i se vor confesa. Va avea parte de aventuri de o noapte, fără a se lega de partenerii săi, va merge în călătorii cu acestea, la petreceri și adunări de tot soiul, își va decora magazinul, va purta conversații profunde despre viață, scopul acesteia și dragoste (considerată impură, murdară). De asemenea, este prima care se interesează, cu adevărat, de gestul Rosettei, cea care încearcă să descopere adevărul dincolo de aparențe și care întrevede destinul tragic al fetei:
„Rosetta Mola era o neștiutoare, dar cel puțin ea luase lucrurile în serios. În fond, era adevărat că încercase să se omoare fără nici un motiv, dar nu pentru povestea aceea prostească cu prima dragoste cu Momina sau altă încurcătură de soiul acesta. Dorea să fie singură, dorea să se izoleze de hărmălaie, și în mediul ei nu poți sta singur, nu poți face ceva numai tu, decît să-ți pui capăt zilelor” (p. 110).
Una peste alta, Clelia și Rosetta sunt singurele personaje care capătă carne și oase în proza lui Cesare Pavese. Restul personajelor, feminine sau masculine, sunt abia schițate, sunt marionete care se mișcă, acționează și declamă ceea ce îi trebuie autorului pentru a-și demonstra punctul de vedere și pentru a ajunge la singurul deznodământ posibil: sinuciderea.
Pe final, vă las în compania a trei fragmente extrase din carte, citate de care se face uz foarte des pentru a se vorbi despre scriitura și romanul lui Pavese:
„Cine face copii, a spus fixând paharul, acceptă viața. Tu accepți viața? Dacă trăiești o accepți, i-am răspuns. Nu? Copii nu schimbă nimic…(…) Cu toate astea, a nu avea copii înseamnă a-ți fi frică de viață”.
„Nu poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți. Cine nu se salvează singur, nu e salvat de nimeni”.
„Cine face dragoste își scoate masca. Rămâne gol”.
Cartea Femei singure, de Cesare Pavese, poate fi comandată de pe librăria online Cărturești – de aici.
