Prieten drag, tovarăș al răposatului este cea mai recentă traducere din Andrei Kurkov (Editura Curtea Veche, 2012, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, 120 de pagini), cel mai cunoscut și aclamat autor ucrainean care scrie, cu mici excepții, în limba rusă. Și-a început cariera literară pe când era paznic la o închisoare din Odessa, din 1996 dedicându-se exclusiv scrisului. A fost întâmpinat de critica literară cu entuziasm, fiind tradus în peste 30 de limbi. Scriitorul însuși are povești de viață fascinante, năucitoare, majoritatea întâmplări dintr-un Est nemilos, sărac, umilit și epuizat – despre acestea însă, veți afla în curând într-un interviu pe care Kurkov mi l-a acordat la FILIT pentru Bookaholic. 

Cărțulia despre care vă voi vorbi astăzi este o mică bijuterie care se citește cu sufletul la gură. Tolia, personajul principal și naratorul volumului, este un tânăr puțin peste 30 de ani, cu o căsnicie ratată, fără slujbă (deși are studii superioare), fără niciun chef de a mai trăi din pricina lipsurilor și a vieții rutinate. Este un ins comod, așa că, atunci când se hotărăște să-și încheie socotelile cu viața, nu are curajul de a o face. Curând însă, găsește soluția ideală: să fie omorât.

Gândurile mărunte îmi năpădesc capul. Nu există în ele nimic înălțător, nimic cu adevărat filosofic. De parcă și eu întotdeauna am fost un om mărunt, lipsit de profunzime. Și acum, într-adevăr, singurul lucru care mă poate înălța, dacă nu în ochii mei, măcar în ai altora, e moartea prematură.

Cum nimeni nu ar fi avut vreun motiv să-l ucidă, are ”norocul” de a locui în Kiev – locul unde oamenii importanți sunt lichidați de asasini plătiți, Mafia circulă pe străzi cerând taxă de protecție, bătrânele cumpără cu ultimii bani pistoale cu apă pentru nepoții lor. Vrea o moarte spectaculoasă și chestionată de toți. Așa că își dorește, firește, să angajeze un asasin pentru a-i face de petrecanie.

Iată, primele 30 de pagini se duc ca vântul. Subiectul te intrigă (Un om vrea să fie asasinat?! Incredibil!), iar narațiunea la persoana I nu se dezvăluie – Kurkov reușește să-și tempereze personajul, să-l limiteze la a nara, în mare parte obiectiv, fără puseuri sentimentale, melancolice, patetice. E adevărat, te păcălește cu falsa sinucidere (de ce este falsă veți vedea în curând), îți aruncă iubiri trecute, prezente și viitoare în ochi, fără ca acestea să fie neapărat scopul volumului. Căci te introduce ușor, ușor în atmosfera grea, apăsătoare a unui Est măcinat de foamete, în care salariul, spune el, este o noțiune abstractă, iar schimburile de bunuri de consum mult mai practicate. Creionează, minimalist și poetic, toamna și iarna Kiev-ului, străduțele pline cu zăpadă, ferestrele în care se îndeasă tot felul de materiale pentru a bloca intrarea viscolului, goliciunea orașului în care tot ceea ce se întâmplă are note dramatice.

Toamna întârzie. Sau natura nu mai are bani pentru vopseaua galbenă şi roşie, de parcă ar copia situaţia financiară deplorabilă a ţării. E adevărat, seara e mai răcoare şi uneori plouă puţin. Dar imaginea frapantă a ofilirii naturii nu iese deloc. Însă oamenii se ofilesc văzând cu ochii, iar eu – văzând cu ochii mei, în oglindă. Prietenii mă sună să-mi spună cât de rău le e. Iar eu tac, îndurând totul şi ascunzând de toată lumea, de parc-ar fi o idee preţioasă, ieşirea perfectă din fundătura vieţii.

Prieten drag, tovarăș al răposatului te surprinde prin câte detalii, câte povești, câte imagini poate să scoată la iveală în atât de puține pagini. I-aș zice carte telegrafică, dar problema este că nu simți că-i mai trebuie ceva, nu te angoasează terminarea ei, ci te lasă cu senzația că totul a fost spus. Eu una nu am vrut mai mult, mi s-a părut perfect acordată cu ea însăși, rotundă, cu singurul final posibil.

Ei bine, acest Tolia își întâlnește un fost coleg de școală, Dima, acum administrator al unui butic. După câteva pahare, îl întreabă dacă nu cumva cunoaște vreun ucigaș care ar omorî pe cineva contra unei sume modice. Acesta i-l recomandă pe Kostia, un om care putea ”aranja” afacerea pentru 450 de dolari. Tot prietenul din adolescență ”intuiește” că Tolia dorea uciderea amantului soției sale, așa că personajul nostru afirmă și merge cu minciuna până la capăt. Singura problemă este că nu are încă banii necesari. Îl ajută, binevoitor, tot Dima.

Astfel, lui Tolia îi rămâne doar de trimis asasinului data, ora și locul unde poate fi găsită ”ținta”. Hotărăște că va trebui să moară peste două zile, la ora 18, într-o cafenea – da, este un împătimit al cafelei, pe care o savurează solitar ori de câte ori are ocazia, așteptând.

Dar timpul trece și doresc să mai apuc să-mi beau cafeaua. Un gând nobil – pentru un împătimit al cafelei ultimul expresso dublu este ceva sfânt, așa cum este ultima țigară pentru un fumător. (…) Mai am cincisprezece minute de viață. Simt cum îmi tremură mâinile.

 

Pentru că tot am pomenit de așteptare, din text se simte că Andrei Kurkov este un împătimit cititor al scrierilor absurde – unele dintre cele mai faine fragmente ale cărții sunt cele în care personajul așteaptă. Tensiunea plutește pe paginile respective, suspansul țâșnește pur și simplu printre rânduri. Vorbesc, în primul rând, de pasajul în care Tolia trimite prin poștă informațiile necesare uciderii lui. Îi mai rămân 48 de ore de trăit. Ce face cu ele? Ce faci când știi cu precizie când și cum vei fi omorât? Încerci să te bucuri de viață, cu puținele mijloace pe care le ai. Savurezi cafeaua într-un bar drag ție, vrei să-ți iei rămas bun de la cei dragi (Tolia are o tentativă de a scrie scrisori, dar nu o duce la capăt), vrei să te simți iubit (și, pentru că tocmai îl părăsise nevasta, își găsește o prostituată – Lena, o tânără frumoasă, ce ascultă muzică clasică, participă la tot felul de banchete, nu acceptă să fie sunată), vrei să faci ceva cu ce ți-a mai rămas.

Cel de-al doilea fragment relevant în acest sens este cel în care Tolia așteaptă venirea unei mame acasă, în timp ce el stă cu biberonul copilului în mână și așteptă ca acesta să se trezească pentru a-i da de mâncare. Nu cred că am citit vreodată un pasaj atât de încârcat de tensiune ca cel al așteptării hrănirii bebelușului.

Mi se părea că anul s-a și încheiat și că tot ce a fost rău fusese uitat. Iar în față era viața, parcă una luată de la început, de la ”zero” absolut. De la bine la bine, de la zâmbet la zâmbet. Totul, fiecare gând, fiecare mișcare se învăluia de romantism, lumea era ideală și naivă, ca un străin. Locuiam în lumea asta și eram pe măsura ei. Un cenzor bun, invizibil, scosese tot ce era de prisos din experiența mea de viață, toate paginile negre și cenușii și acum eram egal cu orice erou sovietic pozitiv al literaturii clasice. Doar că fără niciun eroism în suflet și în biografie.

Narațiunea curge firesc. Trebuie să se întâmple ceva, nu poate să moară, îmi spuneam în timpul lecturii. Și, într-adevăr, Kurkov nu ne lasă fără personajul lui principal în mijlocul cărții. Călăul și victima nu se întâlnesc, printr-o întâmplare a soartei. Lui Tolia îi face bine sabia lui Damocles atârnată deasupra capului, căci iminența morții îi redă pofta de viață. Nu mai vrea să moară. Și, stranie întorsătură din condei, în loc să se ascundă sau să anuleze ”comanda”, găsește alt asasin să-l omoare pe primul. Cel de-al doilea este mai eficient și-și termină treaba. Iar Tolia poate simți din nou sentimentul îndrăgostirii (de prostituata cizelată), ca mai apoi să fie ros de remușcări. Prin deciziile sale, a omorât un om. Omul, Kostia, a lăsat o văduvă și un copil în urma lui. De aici, vă rămâne să descoperiți ce se întâmplă cu Tolia, văduva și copilul ei. Ultimul amănunt pe care vi-l evidențiez este că epilogul închide frumos și rotund volumul. Fără un happy end de tip Hollywood, ci de tip ucrainian.

Prieten drag, tovarăș al răposatului are tot ce-i trebuie nu pentru a fi o capodoperă (nici nu cred că e intenția autorului), ci pentru a fi o carte foarte bună, cu o voce puternică și aparte. Titlul este extrem de sugestiv (poate că unii dintre voi ați și ghicit finalul cărții după comentariile mele), iar coperta mi s-a părut că se potrivește ca o mănușă textului – are toate elementele necesare: mâini pe genunchi, ceas, cafea, o țeavă scurtă de pistol. Falsă sinucidere, mafie, Est sălbatic, dragoste și așteptări: o combinație bună care ține în priză orice cititor.

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *