La finalul anului 2017, apărea volumul „Gustul cireșelor” (Editura Charmides), de Ștefan Manasia. Într-un interviu acordat lui Robert Șerban, Ștefan Manasia spunea: „Poezia e superputerea mea. Şi a ta. Şi o listă infinită, ca la Umberto Eco, un inventar al deşertăciunilor, iluziiilor, viselor, epifaniilor. Uneori, un mod miraculos de a preceda sau de a provoca realitatea (ca să explic asta, ar trebui să cobor într-o zonă a intimităţii şi vulnerabilităţii şi nu mă simt în stare astăzi). Alteori, o arheologie psihică”. Despre superputerea din „Gustul cireșelor”, citiți în cele ce urmează.

Volumul „Gustul cireșelor” (Editura Charmides, 2017) se deschide cu un citat din filmul „Taste of Cherry”, de Abbas Kiarostami. Te influențează modul în care își realizează regizorii filmele, ce păstrezi sau adaptezi din filme în poezie?

Întîmplarea face ca zilele astea în Bucureşti şi în ţară să ruleze „Paterson” în cinematografe: societatea românească e praf, filmele cu tematică gay transformă mieii ortodocşi în paralei, „Paterson” pare o alegere safe, o ieşire din maelstrom. E un film ataşant, epurat de (contra)efectele hollywoodiene, încît multă lume (tineri, mai ales) se va apuca de scris poezie după vizionarea lui. Sînt dependent de cinema din primii ani ai adolescenţei. În studenţie, am frecventat o bună cinematecă la Cluj. Textele mele – inclusiv cele din „Gustul cireşelor – sînt narative, cinematografice. Dar, oricît de mult le-aş iubi, nu îmi propun să adaptez filme în poezie. Poemele au propria lor mişcare. Păstrează şi, uneori, potenţează sugestia unui film, au o anume pregnanţă vizuală, o intensitate cinetică, un flow cu care mă tot joc, ajungînd la dereglaje pe care le găsesc utile sau ba.

© Cornelius Drăgan

„Poeții nu mai au viitor în ghettoul ăsta postuman”, scrii într-un poem. Ce schimbări au apărut?

Poeţii, în sensul cel mai larg. Nu discipolii lui William Carlos Williams neapărat. Dar nu îmi face plăcere să îmi explic poemele, nici fasciile din nervi şi artere, care sînt versurile. În ghettoul postuman căutăm siguranţa afectivă/socială, banul, jobul, juisarea incontinentă – nu prea mai avem timp şi răbdare pentru compania propriului corp, a propriei minţi.

Felinele își fac simțită prezența în poemele tale, iar personajele împrumută din caracteristicile acestora.

Larii şi penaţii mei, pisicile. Dar şi peştii. Îmi colonizează visele şi îmi oferă semne favorabile în plan diurn. Invidiem tihna pe care felinele nu şi-au pierdut-o şi tînjim după companioni care au un fel de linişte, de relaxare, de extaz catifelat şi felin. De pisiceală. Desmond Morris m-a convins că pot comunica mai bine cu o pisică decît cu un om ticălos. Pe de altă parte, Hrabal, într-unul dintre cele mai negre texte scrise de el – în partea finală din Scrisori către Dubenka” – mă lecuieşte, de cîte ori mi-l amintesc, de eventualele vise legate de o utopie felină, supraumană.

© Maria Nițu

Care sunt riscurile „alergătorului de cursă lungă” în vremurile noastre?

Am publicat şase cărţi de poeme, dar nu ştiu dacă mă pot numi un alergător de cursă lungă. Nu scriu zilnic şi silnic. Deşi îmi propun antrenamente cît mai dese, mă las, nu o dată, pe tînjeală, scos din ritm etc. Pîndesc mai degrabă, ca un lunetist, poemul, fărîmele de text şi notiţele care mă poartă, sau nu, spre poem. Îmi displac modele şi ciorchinii umani agregaţi în jurul unui concept, al unei politici literare. Riscurile ar fi, deci, o anume defazare, o ieşire din trend, care nu mă (mai) sperie deloc.

Digitalizarea apărută în majoritatea aspectelor vieții adună și desparte, modifică și trunchiează uneori. Cum influențează digitalizarea amintirile?

Toţi avem, mai nou, arhive digitale, fotografii şi chiar filme. Amintirile digitalizate sînt proaspete şi reci, de o acurateţe extraterestră. Extraterestră, subliniez aici, pentru mine: copil din ultima generaţie crescută în epoca analogică, maturizat (un termen pe care îl simt că falsifică) în era digitală. Cînd scriu, prefer vechile amprente psihice, amintirile predigitale. Mă irită, de la un timp, chiar şi să fac poze-n călătorii, şi asta numai privind în jur şi văzînd turiştii-apendice ai aparatului foto, ai smartphone-lui, ai camerei de filmat. Am o încredere tot mai mare în proprii mei ochi. În nări şi auz.

Volumul este scris în perioada rezidenței FILIT, din 2017. Care este importanța schimbării mediului atunci cînd scrii? Ce a adus în plus atmosfera ieșeană?

Am scris, de fapt, aproape două volume în perioada rezidenţei FILIT. Unul de povestiri, care mă aşteaptă cuminte pentru lectura/revizia finală, şi „Gustul cireşelor”, care nu intra în planurile mele, dar care m-a făcut să simt iar plăcerea versului, a poemului erotic, mai ales. Să scrii într-un fel de toropeală amoroasă în preajma Casei Pogor, departe de obligaţiile unei vieţi de redactor, intersectîndu-te, aproape zilnic, cu prieteni de soi, asta îţi restaurează încrederea şi speranţa că există anumite sanctuare necontaminate de ghettoul postuman, în care pătrundem – benevolent & inconştient – ca vitele sau caii pe poarta abatorului. Să scrii pentru un cititor/confident privilegiat, cum am scris eu, vara trecută, pentru Irina, ce poate fi mai tare decît asta?


Ştefan Manasia s-a născut pe 18 mai 1977, la Piteşti. Este redactor al revistei de cultură Tribuna (Cluj-Napoca), fondator, în 2008, al Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda), emblematic pentru undergroundul literar transilvănean. A publicat cinci volume de versuri: Amazon şi alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul revistei Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul pentru Tînărul Scriitor al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; premiul revistei Transilvania), Bonobo sau cucerirea spaţiului (2013, premiul pentru poezie A.E. Baconsky al Filialei USR Cluj) şi Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural). Este autor al volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016).

* credit fotografie principală: Ovidiu Nimigean

Un comentariu
  1. geo vasile

    excelente întrebările Andrei, reușind să facă di autorul intervievat un superexeget, un hermeneut al propriei vieți și opere…facilitând astfel înțelegerea propriului demers scriptural și intelectual atăt cititorilor căt și criticilor și istoriografiei literare….Felicitări amândurora!!!!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *