Bookaholic

Cea mai recentă carte a Martei Petreu este entuziasmantă dintr-o mulțime de motive. Supa de la miezul nopții e un roman care duce, simultan, mai multe „bătălii” pe fronturi dintre cele mai diverse, iar Martei Petreu îi reușește de minune fiecare miză pe care și-o fixează.

Cartea reprezintă o rememorare a destinelor unor personaje care se intersectează și care, într-un fel sau altul, se destructurează reciproc ajungând, în cele din urmă, să se distrugă.

Romanul uzează de polifonii, iar autoarea se folosește de diversificarea perspectivelor pentru a construi punți de legătură prin care întregește imagini de ansamblu care altminteri ar fi rămas la nivelul simplelor intuiții. De cele mai multe ori, suntem tentați să apropiem pluriperspectivismul de imaginea unui puzzle în construcție. Ei bine, aici suprapunerile de voci funcționează asemenea unei mișcări care în muzică poartă numele de fugă, și unde vocile se intersectează și se suprapun în funcție de un algoritm clar. „Tot felul de întîmplări din viața mea se leagă de evenimente din biografia ei”, spune Todora (a treia soție a lui Marc) atunci când o întâlnește pe Pauline (fostă soție a aceluiași bărbat).

Deși avem în centru un cuplu, Todora și Marc, nici vorbă să avem de-a face cu un roman de dragoste. Dimpotrivă. Romanul Martei Petreu – desfășurat deopotrivă pe un filon psihologic și pe unul (de ce nu?) mistic – are o dimensiune profund tragică. Întregul roman e grefat pe ideea amintirii, mai ales cât privește firul narativ dus de Todora.

Există o manie a temporalității în ce o privește pe ea. „Și cînd a fost asta?”, spune de-a dreptul obsesiv atunci când se vede în postura de ascultător. Mai mult, pare că Todora este vocea transparenței narative atunci când, de pildă, spune despre Marcu: „Nu era un narator bun, nu explica nimic, nu încerca să descrie împrejurările, cauzele, dimpotrivă, el socotea totul clar”.

De fapt, întregul roman ascunde în filigran această apetență pentru datarea evenimentelor, pentru consemnarea cronicărească. La urma urmei, cartea se desfășoară pe parcursul a numai cinci zile – de vineri până marți – răstimp în care sunt re-memorate destinele a trei personaje centrale: Marcu,  Pauline și Todora.

„Memoria e de fapt un aparat de filmat, îl răsucesc încet, cu grijă să nu spulber imaginile, văd camera mare, simt mirosul de brad, mirosul de sarmale cu varză murată, Crăciun.” Pe măsură ce înaintăm în roman, memoria Todorei scapă de sub control, iar flesh-urile devin incontrolabile: „Unele amintiri sunt ca fulgerul: mi se aprind în minte, mă vizitează, ele pe mine, nu eu pe ele… mi se aprind în minte și eu le îndur cum îndur lumina fulgerului”. Apoi, amintirea devine un soi de aparat de tortură personal: „E rău să-ți amintești. E rău să îmi amintesc. E chiar mai rău ca atunci cînd am trăit asta. Atunci mă apăram”. Reluând, în câteva zile, decenii întregi de amintiri mai mult sau mai puțin exacte, selectate mai mult sau mai puțin aleatoriu, Todora ajunge să facă din trecutul ei o tablă de materii pe care o accesează cu o precizie uneori înfricoșătoare: „Îmi rumeg amintirile ca pe-o iarbă ațoasă amestecată cu frunze și flori fragede”.

Marcu, reprobabil ca soț, dar excelent tată, va eșua în toate cele trei căsnicii ale sale, comițând sistematic aceleași erori. După ce o bate, palmele lui Marc lasă pe obrajii Todorei urme așa „cum într-un joc erotic nou, dulce, îmbătător, eu mi-aș fi muiat mâinile în dulceață de vișine sau în sirop de căpșuni și i-aș fi cuprins cu dragoste nesfîrșită amîndoi obrajii în palmele mele iubitoare, lacome, încăpătoare”. Totuși, el este mai mult decât un prototip al bărbatului violent.

Vorbeam mai devreme de existența unui algoritm care antrenează vocile din roman. Mergând pe aceeași linie, cred că există un algoritm în construirea personajului Marcu. Sigur că nu e greu de observat că el se plasează în descendența personajului mitic al lui Don Juan. În mai multe rânduri, îl surprindem fredonând arii din Don Giovanni, de pildă. Ce e interesant e că Marcu nu alege întâmplător pasajele pe care le cântă. Tirada începe cu „Mi pare sentire odor di femina”, referindu-se la Miki, prima lui soție. Don Giovanni folosește această secvență referindu-se la Dona Elvira. Marcu va cânta în mai multe rânduri pasaje pe care personajul lui Mozart le adresează Zerlinei, toate acestea țintind-o pe Todora. Ca „Vieni un poco in questo loco, fortunata io ti voʼ far”, pe care o folosește chiar la prima întâlnire cu Todora. Așa cum Don Giovanni intervine între Zerlina și Masetto, Marc intervine între Todora și Claudiu.

Și Todora împrumută această referință când îi spune, în gând, „Pentiti! Pentiti!”, din secvența în care Don Giovanni cinează cu statuia comandorului – nu întâmplător, în finalul romanului, Todora îi va pregăti o cină „specială” soțului ei. Apoi Marc schimbă repertoriul cu Marșul sclavilor din Nabucco atunci când vede că amantul Todorei, Manfred, pleacă definitiv în Germania.

Todora, în schimb, ascultă Dies irae-le din Requiemul lui Verdi și aude sunetele Walkiriilor. Claudiu, pe de altă parte, primul iubit al Todorei, care este „ieșit direct din bezna catifelată a unui miez de noapte wagneriană”, are atributele unui Lohengrin decăzut. Dacă eroul lui Wagner va salva onoarea Elsei de Brabant, Claudiu o va abandona pe Todora, mărturisindu-i, mult mai târziu, doar vagi păreri de rău.

Marta Petreu folosește extrem de abil referința muzicală. Într-un anume sens, autoarea dublează aura mitică a personajelor sale printr-un fond sonor.

Multitudinea vocilor din roman e manifestă, și ea suplinește, de fapt, lipsa totală a comunicării dintre personaje:  „El era atent la gîndurile lui despre mine, nu la mine”, spune Todora despre Marcu. Așa că romanul de transformă în summa unor gânduri puse laolaltă.

Metafora „supei de la miezul nopții”, metodă de distrugere și autodistrugere, se va lămuri abia în finalul romanului. Așa cum se vor lămuri și acele afirmații care taie anumite secvențe din roman cu aparenta lor lipsă de logică. Unul dintre personaje, Neagu, spune de mai multe ori că Todora „e o sfântă”, iar mama Todorei are mai multe intervenții în care afirmă răspicat că fiica ei a fost atinsă de un înger. Vom vedea că, pe măsură ce avansăm în lectură, aceste  rupturi logice își găsesc o rezolvare intuită minunat de excelenta prozatoare care este Marta Petreu.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!