Despre Claudio Magris nu ştiam decît că, de ceva vreme, e propus pentru Nobel din partea Italiei. Mai ştiam că a scris o carte despre Dunăre, notaţii de călătorie şi observaţii sub formă de eseu, pornind de la ţările (şi culturile) udate de frumosul fluviu. Călătorie nesfârşită (trad. Afrodita Carmen Cionchin) e cartea prin care am făcut cunoştiinţă cu el. Acum am inclus-o între cele cu care îţi face bine să te plimbi, să stai pe gînduri, să călătoreşti şi să scrii.

E genul de carte care, dincolo de informaţii sau de comentariul cultural profund personal pe care îl propune, arată un mod absolut inedit în care experienţa unor călătorii se poate transforma la contactul cu o interioritate foarte bogată, obişnuită, cu toate astea, să cultive modestia.

Magris observă lumea de fiecare dată filtrînd imediatul prin experienţa lecturilor, prin sita deasă a cunoaşterii istorice, fără ca toate astea să însemne vreo clipă că scriitorul se comportă în faţa  destinaţiilor vizate  ca un colonizator convins că ştie totul şi că prea puţin l-ar mai putea surprinde.

Cotidianul pe care îl descoperă e un peisaj al confruntării şi al schimbului: se schimbă aşteptări pe descoperiri, nostalgii pe revelaţii, adevăruri crezute pe jumătăţile de adevăruri discernabile în undele mereu înşelătoare ale unei realităţi fluide. Faptul că e şi un reputat traducător, dar şi un individ a cărui biografie e pătrunsă de experienţa frontierei (e născut la Trieste, spaţiu marcat de lungi  dispute între Italia şi fost Iugoslavie)  adaugă tonuri distincte acestor abilităţi mai degrabă rare.

Deloc întîmplător, volumul de eseuri despre călătorii (la fel de bine aş fi putut scrie spaţii, trăiri, amintiri, meditaţii) începe cu relatarea unui drum pe urmele lui Don Quijote. În faţa unui bar delabrat, numit Bar Modern, Magris încearcă să reaşeze figura marelui voiajor în peisajul cotidianului nostru turbionic:

În ziua de azi Modernul, încrezător în progres şi posibilitatea de a dirija cursul istoriei, pare a fi un anticariat prăfuit. Lumea se mişcă şi trăieşte într-un Ev Mediu Postmodern, global şi sofisticat care, graţie tehnologiei, transformă totul într-un ritm ameţitor, fără să creadă însă că-i poate da un sens. Don Quijote, cavalerul pelegrin care se socoteşte demodat, este eroul Modern prin excelenţă; drumul său reprezintă cucerirea lumii şi mai ales verificarea sensului ei, căutarea unei valori puternice care îl transcende. Astăzi acea modernitate pare ruginită ca arma cavalerului şi obloanele acestui bar, dar rugina străluceşte uneori ca o sabie fermecată, cu reflexe de El Dorado, sclipiri de poezie şi semnificaţie.

În eseul final, Claudio Magris va fi ajuns pînă la Marea barieră de corali, după ce va fi trecut, cu pasul şi cu scrisul, prin Germania, prin locuri încărcate de istorie din Europa Centrală, prin ţările nordice, prin Ierusalim , Teheran sau China. Tot ceea ce observă, tot ceea ce critică sau îmbrăţişează poate fi pus sub semnul unor valori în care crede orbeşte, şi care vizează sentimentul unei identităţi deschise, non-combative, refractare la parohialisme şi localisme extreme:

Singura identitate autentică nu este cea în mod regresiv monolitică şi pătrunsă de delirul etnice, ci aceea deopotrivă fidelă şi mobilă, capabilă de a se îmbogăţi cu noi apartenenţe.

Modul generos, rafinat şi curios cu care Magris percepe identitatea (a locurilor, a indivizilor, a culturilor) e un exemplu rar, care merită cultivat. Aş înşira citat după citat din acest catastif al ştiinţei observaţiilor, al ştiinţei de a căuta nuanţele  şi armonia straturilor, şi nu obsesia particularului cu orice preţ. Am să închei însă cu o bucăţică de text – tot din partea despre Don Quijote – în care vorbeşte despre cît e de important să deschidem fereastra, să vorbim cu oamenii din jur şi să nu ne pierdem în deliruri la persoana I;  să călătorim, aşadar, adică să ne menţinem starea de dialog:

Ceea ce rămîne doar în interior se înăcreşte repede, se alterează şi devine corupt, viciu sau delir; chiar şi pasiunea se cufundă în nămolul inimii sau se perverteşte într-o închipuire sterilă, dacă nu este împărtăşită lumii, o aventură printre lucruri. Interioritatea solitară pierde cu uşurinţă noţiunea binelui şi a răului, ca în vise, unde se poate comite orice lucru fără a ne simţi vinovaţi. Interioritatea trebuie să fie întoarsă ca o mănuşă şi revărsată asupra lumii, aşa cum idealurile cavalereşti ale lui Don Quijote se amestecă cu promisiunea realului, devenind astfel mai măreţe.

Cred că mănuşa pe care Magris o aruncă ne invită pe toţi la un răspuns, iar frumuseţea e că  nu trebuie să aşteptăm concediul ca să începem să-l formulăm. În fond, călătoria e condiţia noastră, chiar dacă uităm, de cele mai multe ori.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *