Călătorie în România, cartea lui Sachaverell Sitwell, un estet aristocrat plimbat prin toată lumea, este, la prima vedere, un jurnal idilic de voiaj, scris într-un stil cu istorie trasabilă, care combină atenţia pentru pitoresc şi exotic cu referinţe culte, livreşti.

Tot la prima vedere, România, cu mănăstirile ei izolate, cu pădurile de nepătruns, cu orbitoarele ei costume populare şi cu pitoreştii ei lăieţi –  toate „oazele nelaterate de progres“ –  iese bine din jurnalul domnului Sitwell.

Se pare că şi Guvernul României, încîntat de rezulat, a plătit editurii englezeşti, la vremea respectivă, 500 de lire pentru publicarea cărţii (vezi Neil Ritchie, Sachaverell Sitwell.  An Annoted Bibliography). La o privire mai atentă, sub aparenţa volubilităţii şi a entuziasmelor pentru tot ce e neatins de civilizaţie şi derivatele ei, vocea britanicului erudit şi cosmopolit maschează prost  semnele unui  antisemitism de fond şi nişte limite ale toleranţei etnice pe care astăzi am putea măcar să le distingem, dacă nu sîntem încă dispuşi să le problematizăm.

Invitat de prinţesa Anne-Marie Callimachi, Sachaverell Sitwell călătoreşte high class (sau cam cât de high class îi permiteau drumurile, mai ales cele de ţară, în 1937), se extaziază în faţa sonorităţilor exotice ale numelor fanariote, admiră portretele boierilor purtători de bărbi levantine şi neverosimile işlicuri şi e cucerit total de bucătăria locală.

Tot întorcînd paginile – lectura e chiar pasionantă, inclusiv în porţiunile mai statice, de eseu estetic, centrat pe arta bizantină – devii din ce în ce mai conştient că România şi românii îi lasă lui Sitwell impresii de rezervaţie naturală, loc perfect pentru nostalgii şi proiecţiile rousseauiste:

„Lumea ei rurală, care nu a fost contaminată încă de bolile industriale ale marilor oraşe, reprezintă viitorul ţării. (…) Măcar ei au fost cruţaţi de toate hidoşeniile revoluţiei industriale. Secolul al XIX-lea abia i-a atins în treacăt. Ei au ajuns, proaspeţi şi nealteraţi, în veacul nostru“.

„Teritoriu virgin“, pe care îl va străbate în decurs de o lună, îi oferă fel de fel de entuziasme. Dau un singur exemplu, în carte sînt cîte vreţi : „Un ţigan călare, precum cei pe care i-am văzut purtîndu-şi în galop căluţii prăpădiţi, e o privelişte de un pitoresc fără egal“. Încă şi  mai revoltător e ce urmează.

După ce încondeiază întregii etnii un portret suficient, mai din impresii, mai din ce aflase din cărţi, trage şi o concluzie, foarte în spiritul locului: „Sunt hoţi şi mincinoşi, cu chipurile lor de sihaştri căzuţi în păcat“. Dar atît de pitoreşti! Cam cît de pitorească era şi India, cu care Sitwell nu ezită să compare România: şi din cauza climei, resimţite mai ales la Bucureşti, şi din cauza diferenţelor sociale ameţitoare, tot din Capitală.

Sînt şi locuri cînd ai impresia ori că Sachaverell Sitwell a vizitat o altă ţară, ori că a fost prost informat: „România – spune el – care într-un fel suferă de pe urma prezenţei ţiganilor, are, se poate spune, o atitudine cu totul binevoitoare faţă de ei. Ni s-a spus că există chiar un ziar în limba lor care apare la Bucureşti“ sau  „România este ţara în care minorităţile sunt tratate cu cel mai mare respect şi li se acordă toate libertăţile cu putinţă“.

Privirea călătorului britanic, limitele ei şi modul în care stereotipiile scot capul unul cîte unul, cu aerul degajat al firescului, rămîn subiecte demne de tot interesul pe tot parcursul cărţii. E privirea nu de puţine ori condescendentă  a unui obişnuit cu extravaganţele made in UK, probabil sincer cucerit de „simplitatea“ frustă,  de lipsa de sofisticare a mediului prin care trece.

Plus că, deşi pare că susţine altceva,  ce-l interesează mai mult sunt arta şi arhitectura, nu realităţile sociale ale locului. Ele îşi fac loc în jurnal doar în măsura în care au o încărcătură „artistică“. Interesant de văzut e şi cum încearcă să traducă, prin referinţe cunoscute de cititorii lui, „insolitul“ peste care dă aici.

Medieval, levantin, bizantin sînt adjectivele cel mai des folosite în descrieri şi peste tot apar comparaţii cu alte colţuri de lume, cunoscute britanicilor care îşi permiteau, în interbelic, voiaje cît mai departe: cu Sudanul, cu Florenţa, cu Sankt-Petersburgul, cu peisaje din India, din Turcia, din multe alte locuri. Ceea ce contează însă  pentru el e pitorescul, exoticul şi esteticul care derivă din peisajele observate. Orice strică tabloul e taxat, respins ca inferior, murdar, periculos, intolerabil. Să luăm de pildă oraşul Hotin. Ce observă domnul Sitwell? Well, „populaţia este alcătuită în întregime din evrei, cu un aspect rebarbativ“, dar la o adică oraşul ar inspira un pictor, pentru că „are o fantastică subtilitate a ororii pînă în detaliile ei cele mai mărunte“. Şi continuă:

„O mizerie incredibilă e regula jocului. (…) Turiştii care supravieţuiesc unei nopţi la Hotin s-ar simţi confortabil în Noua Guinee.  Asta pentru că papuaşii nu sunt încotoşmănaţi cu haine, pe cînd aici caftanele unsuroase şi zdrenţuite ale evreilor te umplu de groază. Nici expresia de pe chipul lor nu e mai plăcută, ci doar vicleană şi umilă. Evreii din tîrgurile mici, cum e Hotinul, se situează fizic pe o treaptă a vieţii mai joasă decît în orice alt cartier sărac din lume“.

După ce şi-a vărsat, plastic, oful – mărturisesc că pe mine fragmentul ăsta m-a îngheţat – trece brusc la o temă mai serenă, pentru că scopul călătoriei nu era etnografic, ci … estetic:  „Dar motivul pentru care am venit în Bucovina este de a-i vizita vestitele mănăstiri“. Şi, consecvent cu propria ierarhie, aminteşte, în altă parte,  de  capodoperele lui Rembrandt, ale lui Carpaccio sau ale lui Gentile Bellini în care evreii, (atît de pitoreşti, de decorativi) arată foarte bine. Doar că dacă sînt săraci, fideli propriului stil de viaţă, sau….reali, parte  dintr-un spaţiu care  răspunde greşit aşteptărilor călătorului, dau prost: „Bucovina rămîne un minunat şi îndepărtat ţinut. Cu păduri şi păşuni, cînd te abaţi de la drumurile sale şi cînd uiţi agitaţia Cernăuţiului şi imaginea evreilor din fiecare tîrguşor“.

Continuarea, în multe pagini din carte.

Să citim jurnalul domnului Sitwell! Pînă la urmă, perspectiva lui, de acum aproape 80 de ani, e adoptată astăzi fără probleme de o mulţime de români foarte fini: dintre cei care se plîng că romii din Lipscani strică peisajul Micului Paris, sau de vajnicii apărători ai valorilor bătrînei Europe, ameninţate de pesta multiculturalismului. Altfel, sînt şi lucruri cu farmec în carte: capitolul despre Dobrogea, multe pagini bogate în detalii istorice, referinţe aristice, un anume soi de volubilitate, bucuria pură a unui voiaj suficient de extravagant pentru un englez etc.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. AvatarAna

    acum chiar sînt foarte curioasă de carte și, cum tocmai mă îndrept spre o librărie ca să fac rezerve de cărți pentru vacanță (deja prea multe ca să fie plauzibil că o să le și citesc, hihi), o s-o iau și pe asta. perspectiva neocolon nu mă miră peste măsură – m-a mirat însă s-o găsesc într-o carte scrisă anul ăsta de un olandez/ neerlandez altfel dezghețat, care, pe pagina în care își descrie intrarea în transilvania (dinspre ungaria) folosește dintr-un foc sintagmele “întoarcere în evul mediu”, “sărăcie izbitoare” și “tărîm de basm”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *