De curând, vă spuneam că scriitorul japonez Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1994, a intrat în portofoliul Editurii Polirom, aceștia publicându-i două titluri dintr-un foc: Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii (traducere de Florin Oprina, colecția „Biblioteca Polirom. Esențial”, 200 de pagini) și 17 (traducere de Roman Pașca, colecția „Top 10+”, 104 pagini). Le va urma, curând, J. Ființa sexuală, tot la Polirom.
Câteva cuvinte despre Nobelul lui Kenzaburō Ōe
Premiul Nobel i-a fost decernat lui Kenzaburō Ōe la 37 de ani după ce a debutat. Motivația juriului Nobel a fost: pentru „forța poetică și faptul de a fi creat o lume imaginară în care viața și mitul se împletesc pentru a forma o imagine uimitoare a dilemelor de astăzi ale umanității”. O poveste interesantă legată de acceptarea Nobelului este relatată de autor într-un interviu pentru The Paris Review: se pare că Ōe se afla în sufrageria casei sale, citind; fiul său mai mare, Hikari, cel care s-a născut cu o boală gravă pe creier (sursă de inspirație pentru multe dintre romanele japonezului), asculta muzică în aceeiași încăpere, iar ceilalți doi copii, o fată și un băiat, studenți în momentul respectiv, învățau într-o cameră apropiată sufrageriei. Pentru că lui Hikari îi plăcea să răspundă la telefon, el a fost cel care a ridicat receptorul când, la ora nouă seara, un membru al comitetului Nobel al Academiei Suedeze suna pentru a-l informa pe Ōe că a câștigat. Hikari ar fi răspuns de două ori „Nu”, apoi i-a dat receptorul tatălui său. Refuzase Premiul Nobel în numele lui Ōe. Din fericire, acesta a îndreptat greșeala, acceptându-l telefonic, apoi s-a reîntors la lecturile sale. Familia sa n-a reacționat nicicum la auzul veștii. În schimb, comunitatea literară din toată lumea a început să se agite. Am ales să vă relatez acest episod pentru că mi se pare ilustrativ pentru a înțelege o frântură din personalitatea unuia dintre cei mai mari prozatori japonezi ai secolului al XX-lea.
Kenzaburō Ōe primind Premiul Nobel – sursa
În lumea largă, laureatul Nobel este cunoscut, în special, cu două cărți: O experiență personală (publicată în 1964 și tradusă la noi mai întâi în 2004, la Editura Rao, iar apoi în 2012, la Editura Art; cronica noastră aici) și Strigătul înăbușit (publicată în 1967 și tradusă în limba română în 2010, tot la Editura Rao). Scriitorul japonez a scris zeci de romane, povestiri, cărți de eseuri, conversații și reportaje. Cel mai recent volum i-a apărut anul trecut și se numește Bannen Youshiki shū (In Reito Sutairu) – In Late Style.
Kenzaburō Ōe – două romane de început
Cele două cărți apărute în iunie 2014, la Editura Polirom, sunt romane subțiri, dure, tulburătoare, care tratează, în esență, natura umană. De asemenea, ambele sunt scrise la începutul carierei sale literare, după cum urmează: Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii este romanul cu care Kenzaburō Ōe a debutat în 1958, la numai 23 de ani (după ce, în perioada 1957-1958 scrisese câteva proze scurte), iar 17 este volumul care i-a urmat primului roman, în 1961, când avea vârsta de 26 de ani.
Mi se pare de bun augur că acum putem citi și operele de început ale lui Kenzaburō Ōe. Pentru mine, personal, este întotdeauna important ca, după „capodopere”, să mă întorc la primele volume ale unui scriitor, mă interesează evoluția lui atât din punct de vedere al scriiturii, cât și al temelor avute în vedere. Iar în acest moment pot afirma că primele două romane ale scriitorului japonez, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și 17, sunt, cu siguranță, cărți de Nobel.
Ambele sunt scrise într-un stil simplu, concis, ușor de citit, dar greu de digerat din pricina subiectelor dure, personajele sunt descrise mai ales prin intermediul acțiunilor lor, naratorii – anonimi, adolescenți și paria ai societății amândoi – relatează la persoana I experiențele lor, spațiile sunt necunoscute – se creează astfel un sentiment al universalității, chiar dacă se menționează, grosso modo, lumea japoneză -, dar pline de sens pentru desfășurarea acțiunii, iar timpul este diferit: în primul roman, ne aflăm în plin război – Al Doilea Război Mondial -, pe când în 17 este vorba despre Japonia anilor 1960.
Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii
Cu patru ani înainte ca Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii să fie publicată, William Golding (și el nobelizat, mai devreme ca Ōe, în ’83) dădea drumul în lume tot primului său roman, Împăratul muștelor, scris la vârsta de 43 de ani (versus 23 de ani pe care-i avea Ōe când a debutat, așa cum sper că vă amintiți). Stârpiți răul… a fost deseori comparată cu Împăratul muștelor – chiar și pe coperta a patra a recentei traduceri avem un fragment ilustrativ din acest punct de vedere: „Romanul lui Ōe este mai întunecat, mai plastic, mai înverşunat decît Împăratul muştelor; furia atroce e transformată de scriitorul japonez în artă literară, o pledoarie pentru toleranţă mai impresionantă decît orice formă de vehemenţă” (Kirkus Reviews) -, dar este important de menționat că scriitorul japonez n-a spus niciodată, până în prezent, că ar fi citit cartea lui Golding sau s-ar fi inspirat din ea.
În ceea ce mă privește, nici nu contează; chiar dacă sunt câteva similitudini între cărțile de debut ale celor doi autori – cum ar fi grupul de copiii, izolat, care încearcă să se organizeze în lipsa adulților, după modelul acestora, cruzimea naturii umane etc. -, ele sunt cât se poate de diferite din punct de vedere al scriiturii, al „rezolvării” din final – dacă la Golding copiii vor fi salvați de adulți, la Ōe sfârșitul este, într-adevăr, mai întunecat, căci adulții nu vin pentru a-i salva, ci pentru a-i condamna, pentru a-i tortura și subjuga -, al curgerii firului narativ – dau doar un exemplu: în timp ce grupul de copii al lui Golding a naufragiat pe o insulă aproape pustie, copiii lui Ōe sunt izolați de către adulți, în propriul lor sat, din pricina unei molime izbucnite. Și, pe cât de mult m-a înspăimântat povestea lui Golding și, în același timp, mi-a plăcut la nebunie cum scrie, pe atât de mult m-a provocat și m-a fascinat romanul lui Kenzaburō Ōe.
Oricum, printre filiațiile literare ale cărții Stârpiți răul…, s-ar putea număra și Huckleberry Finn al lui Mark Twain – cuvânt cheie: aventurile unor copii -, Ciuma lui Sartre – cuvânt cheie: molimă -, sau De veghe în lanul de secară a lui Salinger – cuvânt cheie: roman al generațiilor tinere. O companie selectă pentru Kenzaburō Ōe, nu-i așa? 🙂
Pe foarte scurt, încercând să nu vă stric surpriza lecturii, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii are în centrul său un grup de cincisprezece copii orfani (de vârste imprecise, unii adolescenți – în jur de paisprezece-cincisprezece ani -, alții copii „mici”, după cum este specificat în text) care sunt evacuați, din pricina războiului în desfășurare, din școala de corecție (un fel de închisoare pentru copii) în care se află. După multe încercări, sunt lăsați, în cele din urmă, într-un sat de munte în care sătenii îi privesc ca pe niște intruși, niște ființe rele prin definiție (orfani + școala de corecție = răutate pentru ei, chiar dacă o bună parte dintre copii au fost pur și simplu părăsiți de câtre părinții lor, în închisoare, pentru a mai scăpa de niște guri de hrănit în timpul războiului).
Sunt înghesuiți toți într-o încăpere neîncălzită și încuiată pe dinafară, li se dă mâncare proastă cu porția și sunt puși la muncă – nu orice fel de muncă, ci îngroparea leșurilor animalelor bolnave. După moartea primului om, țăranii se strecoară noaptea din satul lor, împreună cu bunurile pe care le pot căra, mergând în satul alăturat și părăsindu-i pe copiii de la școala de corecție. Ba mai mult, câțiva dintre aceștia îi păzesc pe copii cu puștile la granițele satului, să fie siguri că nu vor încerca să evadeze.
Inițial, eroii noștri sunt derutați, nu știu cum să reacționeze. Le simt lipsa adulților – chiar dacă nu le-au arătat un strop de bunătate – și sunt înspăimântați de molima de care au fugit aceștia – mai ales că unul dintre copii moare din pricina acesteia. Încet, încet, grație curajului naratorului nostru, cel care se identifică cu liderul grupului, copiii se organizează: fură toate proviziile pe care le pot găsi în casele abandonate, le adună în mijlocul satului, le împart între ei, apoi își aleg casele în care vor să locuiască, fac focul, gătesc, inventează jocuri, se distrează vânând păsări (un coreean, Li, care va intra mai târziu în scenă, îi va învăța), dându-se pe gheață la prima ninsoare etc. O fetiță (deja infectată) și mama ei moartă sunt lăsate în sat de către țărani; o descoperă copiii, iar liderul lor se îndrăgostește de ea și are câteva episoade erotice. Apare și un dezertor, un adult tânăr care a fugit din armată din pricina fricii de moarte. Când grupul începe să intre în panică din pricina izbucnirii molimei, țăranii se întorc și îi torturează pentru a păstra secretul izolării lor.
Scene violente, dure, tulburătoare străbat întreg romanul Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii, împreună cu altele, mai blânde și mai pașnice. La sfârșit, simți că scriitura lui Ōe ți-a intrat în vene și te-a pus pe gânduri: oare chiar atât de crudă este natura umană? Cât de subțire este bariera dintre bine și rău? Cât de mult poate transforma războiul și boala oamenii? Și cât de mult pot rezista niște copii insultelor și maltratărilor succesive? Nu, Kenzaburō Ōe nu oferă răspunsuri, ci doar îți dă unele cărți pe față și te lasă pe tine să decizi.
17
Sub scutul de nepătruns al uniformei dreptei pot să ascund pentru totdeauna sufletul ușor de rănit al unui tânăr. Nu îmi mai e rușine. Nu mai sufăr din pricina privirilor celorlalți. (p. 91)
17 este un fel de povestire mai amplă sau un roman condesat, redus la doar 100 de pagini. Acțiunea se petrece într-o Japonie măcinată politic după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a aflat de partea învinșilor, cu susținători extremiști, de dreapta sau de stânga (practic împotriva împăratului sau pro împărat; împotriva politicii americane sau contra acesteia). Este, dacă vreți, atât un manifest politic subversiv (demonstrând, prin conținutul romanului, cât de dăunătoare este viziunea de extremă dreapta), cât și un bildungsroman în miniatură. Privatul găsește ecou în public, iar legătura dintre sex și politică este foarte puternică, așa cum nu cred că am găsit-o în nicio carte de până acum.
Naratorul volumul este un adolescent de șaptesprezece ani (număr reflectat în titlu) – abia îi împlinește, la începutul volumului, și este frustrat că niciun membru al familiei nu-i urează nimic, nu-i dăruiește nimic, ci se comportă de parcă ziua sa de naștere n-are nicio importanță -, un Seventeen – numele unei reviste americane pentru adolescenți, populare atât în America, cât și în Japonia – fără nume, onanist – se masturbează continuu; nici măcar nu se excită gândindu-se la o femeie sau privind vreo fotografie porno, ci privindu-și organul: „Îmi plac erecțiile. Îmi plac datorită senzației de energie care-mi fierbe prin tot trupul. Și-mi place să-mi privesc sexul erect” (p. 6) sau „Ah, ce fericit aș fi dacă toată viața mea ar fi un orgasm permanent!” (p. 38) -, antisocial, timid, care se urăște pe sine, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic:
„Mă apropii de oglindă și mă uit cu atenție la fața mea. E dezgustătoare. Nu e pocită sau negricioasă, e pur și simplu dezgustătoare. În primul rând, pielea e prea groasă, albă și groasă ca pielea de porc. (…) Apoi fruntea îngustă. Și părul meu aspru, care crește turtind-o și făcând-o să pară și mai îngustă. Obrajii mei umflați. Buzele mici și roșii ca de fată. Sprâncenele groase și scurte care cresc anemic, fără o formă clară. Ochii mici, cu pupilele prea sus, lăsând să se vadă prea mult alb, care mă fac sî par mereu dușmănos. Și urechile, cărnoase și clăpăuge, în unghi drept față de cap” (pp. 10-11).
Îi este rușine că se masturbează atât de mult, dar, în același timp, nu se poate abține. Se gândește frecvent că acest obicei îi face rău. Și, mai ales, se teme că ceilalți își pot da seama, după felul în care arată, că este onanist. Așa că-și îndreaptă ura și spre ceilalți, membri din familia sa, colegi de școală, profesori etc. Și ar vrea să-i omoare pe toți. Ați putea spune că e un caz clasic de teribilism adolescentin, numai că scriitorul japonez duce povestea mult mai departe. Antieroul nostru are parte de nenumărate umilințe – o scenă grotescă și demnă de luat în calcul, tocmai pentru că este cea care va provoca destinul adolescentului, este cea de pe terenul de sport, la un examen de educație fizică, unde este nevoit să alerge o cursă de 800 de metri, iar el este prea slab pentru un asemenea efort:
„Mă împleticesc peste linia de sosire cu mai bine de o sută de metri în urma celorlați alergători. Chiar când ușurarea mea jalnică de a fi terminat cursa îmi umple pieptul de o bucurie caldă, lichidă, proful zâmbește strâmb și arată cu degetul undeva în spatele meu. Sunt sigur că eu n-o să zâmbesc, dar mă uit în urmă cu un mic rânjet umil și ambiguu și descopăr dâra lungă și neagră pe care-am făcut-o cu pișat” (p. 60).
După această experiență negativă, însoțită de râsete batjocuritoare, băiatul ajunge, printr-o coincidență, în mijlocul discursului lui Sakakibara („Un eveniment de o importanță majoră pentru tot restul vieții mele”), liderul Partidului Calea Imperială, cu care ajunge să rezoneze, grație violenței limbajului și gesturilor acestuia, care se potrivesc ca o mănușă eului interior al personajului nostru principal. Va adera la mișcarea partidului de extremă dreapta, devenind cel mai tânăr membru al acestuia și mâna dreaptă a liderului. Starea de spirit i se schimbă, simte că a căpătat putere și însemnătate. Face orice pentru a fi cel mai de dreapta membru al partidului.
Eu, mai ales, din seara aia de primăvară târzie când am trecut prin acea transformare hotărâtoare, învăț numai din cuvintele șefului și citesc numai cărțile pe care mi le împrumută șeful. Atât. Atât și nimic mai mult. Refuz orice altceva, cu ură și ostilitate (p. 85).
Cu gândul că va măcelari toată mulțimea care demonstrează, confesiunea adolescentului se încheie. Iată, încă un roman dur și tulburător, întocmai precum Stârpiți răul…, despre cât de ușor poate fi influențat un tânăr în deciziile sale, cât de repede se poate metamorfoza un om, cât de fragilă este bariera despre care vorbeam mai sus, dintre bine și rău. Un semnal de alarmă tras cu iscusință și măiestrie într-ale scrierii de către Kenzaburō Ōe.
***
Nu vă pot recomanda, dintre cele două romane, doar unul. Din punctul meu de vedere, ambele sunt cărți bune, literatură de calitate, cu subiecte tari și șanse să vă acapareze (poate tocmai de aceea am scris despre amândouă în același articol). Poate aveți vreme să le citiți pe amândouă :).
