Bookaholic

Nu e uşor să citeşti cartea lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, dar merită. E o carte de o complexitate aproape nefirească în peisajul literaturii române contemporane.

Rădăcina de bucsau e genul de carte pe care o trăieşti sub-epidermic. Foarte densă, dureroasă, plină până la refuz de detalii, înţepătoare, pretenţioasă, apăsătoare. Îţi regăseşti propriile obsesii descrise uneori atât de exact încât sperie.

O. Nimigean nu-şi cruţă deloc cititorii, dar nici personajele. De fapt, două sunt coordonatele pe care se mişcă (anti)eroul nostru: moarte şi dragoste. Sună clasic poate, banal, ca eros şi thanatos-ul din manualul de română. Dar Nimigean te face să le simţi atât de bine!

De la început, titlul e unul care nedumereşte. Ce e bucsaul şi ce semnificaţie are rădăcina? Un pic pretenţios prin referinţe, titlul trimite la Cartea lui Iov (de aici şi sugestia patimilor, a suferinţei) dar şi, prin rădăcină, la origini, profunzime, matcă (relaţia cu mama, întoarcerea la primordial).

Liviu se întoarce în satul natal, la rădăcini, pentru a-şi ajuta mama bolnavă, confruntându-se mereu cu teama că va muri, că ceea ce are e grav, interpretând semnele, gesturile şi îngrijind-o în cel mai intim mod cu putinţă. A doua dramă a lui Liviu este însă una sentimentală, soţia sa, Zelda, cu care avea o relaţie foarte specială, îl părăseşte. Pe aceste două coordonate majore se prind şi drame sau probleme mai mici sau mai mari, cum ar fi cele financiare sau profesionale.

Nu poţi să nu te întrebi ce-ai face în locul lui Liviu, intelectualul cu aer ratat care îşi îngrijeşte mama bolnavă şi suferă că marea lui iubire l-a părăsit. Şi suferi alături de el, te enervezi. Mi-a plăcut la nebunie lipsa de ipocrizie a lui Liviu, faptul că-şi asumă gândurile mici chiar şi în situaţii limită, un personaj de o umanitate autentică, fără a cădea în capcana unui “erou tragic”.

Introspecţia e dusă la extrem (cam prea mult, dacă mă întrebaţi, sunt locuri unde simţi că introspecţia asta încarcă prea tare povestea), Liviu îşi analizează cu o precizie chirurgicală senzaţiile, le descrie amănunţit (de remarcat şi inventivitatea lingivistică a autorului, care jonglează femecător şi neaşteptat cu cuvintele), într-o permanentă încercare de găsire a sinelui. Totuşi, cum spuneam, puteau lipsi pasaje întregi de introspecţie (editorul ar fi putut avea grijă de asta), mai ales când tonul ajunge prea intelectualist, prea tehnic şi, prin asta, uşor neverosimil.

Mai interesant e însă personajul mamei, Hareta, femeia mândră ce se vede vulnerabilă şi descoperită, atât la propriu cât şi la figurat, în faţa fiului ce o îngrijeşte. O vedem pe Hareta prin ochii lui Liviu, parte reală, parte imaginată şi (re)văzută, cred, de fiul ei într-o relaţie intens emoţională, dar aşezată, asumată. Hareta, femeia cu pielea neverosimil de tânără, aprigă, dominatoare, sensibilă şi puternică în acelaşi timp, cu accese mundane (pământ, familie, mici certuri) dar şi cu spaime existenţiale.

Mama este scoasă din cadrul ei familiar, cu toate fricile şi nesiguranţele, pentru a merge la spital la oraş. Deşi starea ei se înrăutăţeşte, oscilează fără un motiv anume, nu ştim exact de ce suferă Hareta. În esenţă, nici nu contează. Fiecre gest capătă însă o valoare simbolică, un joc de oglinzi şi de sensuri în care Liviu încearcă să se regăsească.

Proximitatea sfârşitului e ca un spectru ce domină cartea. Autorul construieşte treptat, în mintea lui Liviu lucrurile par să aibă alt sens decât cel real. O remarcă a unei doctoriţe îl obsedează, vede semne ale finalului. Deşi pasager apar şi alte personaje, în esenţă este vorba de întoarcerea la dualitatea primară mamă-fiu. la dragoste în cea mai pură formă. Doar că lucrurile sunt acum inversate – cine este cel care îngrijeşte şi cine este cel îngrijit, cine se naşte şi cine moare.

Apropierea lui Liviu de mama sa, gesturile care iniţial par nefiresc de intime pentru amândoi şi care apoi capătă o naturaleţe simbolică (îngrijirea în cele mai intime aspecte fizice), felul în care fiul îşi tratează mama, evoluţia neprevăzută a bolii, cu suişuri şi acalmii, toate acestea, văzute dureros de aproape, au o forţă extraordinară.

Ioana transfigurată în Zelda, alintată cu nume iniţiatic, e un personaj prezent mai mult prin absenţă şi prin proiecţia ei hiperbolizată în mintea lui Liviu. Bărbatul retrăieşte obsesiv iubirea cu Zelda, reconstruieşte ca un puzzle relaţia lor. Nu înţelege cum Zelda lui putea să se lase furată de lucruri lumeşti, cum de s-a supărat de “minora” lui infidelitate sau cum lucrurile mici (sau mari) au putut să le afecteze relaţia atât de specială.

Liviu o aşteaptă, se aşteaptă ca ea să-i fie alături în situaţia grea cu mama. Bărbatul se consumă în aşteptare, creând scenarii şi proiectând-o în afara realităţii. Zelda trece pasager, cu certitudinea despărţirii finale. Alienarea lui Liviu se adânceşte dar, cumva, paradoxal, apare şi un soi de împăcare.

Departe de a fi liniare, personajele lui Nimigean sunt autentice prin trăiri pe care cititorul prins în transa dureroasă a cărţii le experimentează profund. Camera se mişcă lent, cu cadre strânse, priveşte de aproape, sfredeleşte. Ar ieşi un film excepţional după Rădăcina de bucsau.

Rădăcina de bucsau este o carte despre experienţa finalului. Iniţial, nu poţi accepta că se termină. Luptă, suferinţă, proiecţii. Apoi te resemnezi. Sunt două finaluri aici, ambele cu rol cathartic pentru cel care le trăieşte – sentimental, sfârşitul unei iubiri, şi vital, apropierea morţii cuiva apropiat.

Rădăcina de bucsau e o carte tulburătoare. Dincolo de complexitatea stilistică, de construcţia minuţioasă şi de permanenta oscilare între planuri, din Rădăcina de bucsau rămâi cu o puternică emoţie. Din punctul meu de vedere, asta face o carte să fie excepţională.