Bookaholic

Era o dimineață de vară capricioasă: ba se întuneca din pricina norilor și începea să plouă, ba ieșea soarele și începea toropeala. Citisem și făcusem notițe toată noaptea, așa că aveam ochii cât cepele și energia aceea de după ce trece somnul. Îmi printasem întrebările pentru un interviu cu un scriitor tare fain. Aveam emoții, așa cum am de fiecare dată înaintea unui interviu (chiar dacă e luat prin e-mail, apropo 🙂 ). Când să plec de acasă, am realizat că aveam toate șansele să întârzii. Singura soluție era să iau un taxi – și nici atunci nu știam dacă voi ajunge la timp. 

Cum pentru a dibui blocul în care locuiesc trebuie să parcurgi un drum destul de întortocheat cu mașina (și cu GPS s-au mai rătăcit taximetriștii 🙂 ), nu am făcut comandă, ci am decis să merg în cea mai apropiată stație de taxi de pe Bulevardul Timișoara. Trebuie să fac o paranteză: eu iau taxiuri aleatoriu, niciodată nu mă uit la firma de taxi, la indicative sau la prețurile afișate (ceea ce s-a dovedit a fi, nu de puține ori, o alegere neinspirată), ci îi privesc pe taximetriști și merg cu cel care-mi inspiră încredere. Ei bine, de data aceasta, în șirul de mașini parcate, l-am zărit pe unul dintre șoferi citind. O carte. O carte groasă. Zău că nu mi-a trebuit o secundă pentru a mă îndrepta spre el și a-l întreba, cu zâmbetul pe buze, dacă e liber. Nu știu dacă voi ați văzut vreodată un taximetrist citind o carte. Eu nu, așa că am fost surprinsă. Plăcut, evident.

L-am văzut cum își punea cartea pe scaunul din dreapta, apoi m-a invitat să intru în mașină, foarte amabil. Să fi avut treizeci și cinci de ani. Arăta ca un băiat de cartier de București. A fost încântat de destinație, începând să-mi povestească cum știe el fiecare străduță din orașul acesta, fiecare scurtătură posibilă, fiecare restaurant, hotel, cafenea sau bar. Mi-a confirmat că s-a născut și a crescut în București („Știți, ca în melodia aia, după blocurile gri.”) și că a ajuns pur întâmplător să fie șofer pe taxi, dar că nu a avut, până acum, niciun client nemulțumit. Dădeam din cap, aprobându-l la fiecare propoziție, dar mă gândeam la cu totul altceva: mă rodea să știu ce carte citea, ce citea în general, de ce citea și oho, atât de multe alte întrebări care-mi încolțeau în gând! Dar, din poziția în care eram, nu vedeam titlul sau autorul cărții, zăream doar o copertă preponderent neagră și faptul că era o carte voluminoasă.

Știți fluxul de lucruri pe care le spun unii taximetriști extrem de sociabili? Când încep să-ți povestească toată viața, în câteva minute, de parcă sunteți cei mai buni prieteni? Cam așa era și taximetristul despre care vă povestesc. În scurt timp, am aflat în ce condiții grele a crescut, cum mama lui fusese mai rea cu el, pe când tatăl lui fusese foarte îngăduitor, deși „Nu eram ușă de biserică, mai degrabă un golan, făceam numai prostii la școală, mă băteam cu alții, spărgeam geamuri, trăgeam fetele de fuste, dar taică-miu nu comenta, nu-l interesa decât să învăț. Și, ce e drept, eram premiantul clasei, mâncam cartea pe pâine. Diriginta mereu îi zicea lui taică-miu că nu înțelege cum pot fi atât de bun când fac atâtea tâmpenii în timpul orelor”. Era inteligent, dar nu reușise să facă o facultate, se căsătorise devreme, după liceu, și avea deja patru (!) copii.

Încercam să găsesc un moment potrivit pentru a provoca o discuție despre cărți. El a servit, eu am pasat. După cele de mai sus, relevante pentru rândurile de față (la prieteni, trasee, călătorii și altele nu are sens să ne oprim acum), l-am întrebat: „Apropo de învățat, ce carte citeați când am intrat în taxi?”. Spre ghinionul meu, pentru că nu am citit (încă) nimic de acest autor, mi-a răspuns: „Aaa, citeam Sven Hassel, Gestapo. Mie îmi plac cărțile, deși nimeni din familia mea nu citea. Și nevastă-mea, când am luat-o, știindu-mă de golan, nu i-a venit să creadă când m-a văzut că citesc. Zicea că am înnebunit. Ea nu citește nimic în afară de replicile de la telenovele (râdea). De fapt, nici p-alea nu le mai citește, că a mai învățat spaniola și dă drumul la televizor când gătește, să mai asculte prostiile alea”.

Sursa

A continuat întrebându-mă dacă știu cât a trăit Sven Hassel. Nu, nu știam, dar mi-a spus el: „95 de ani! A murit acum doi ani. A fost soldat și tot ce-a scris e aproape adevărat, din experiența lui din Al Doilea Război Mondial. Paișpe cărți în total. Dar nu vă simțiți prost că nu știți, Sven Hassel e așa, pentru băieți. Ca Sandra Brown pentru fete (râdea). La vârsta mea probabil că ar trebui să citesc altceva, dar l-am luat cu mine că-mi place, mă distrează când sunt plictisit, când aștept clienți. Da’ măcar filmul după Blindatele morții [The Misfit Brigade, 1987, în regia lui Gordon Hessler] l-ați văzut? [Am dat din cap că nu] Să-l vedeți, e mișto. Așa, dacă aveți chef…”. Evident că mi-era rușine că nu știam mai nimic despre Sven Hassel pentru a avea o discuție cât de cât cu taximetristul – singurele mele informații erau numele (care, d’oh, îmi suna cunoscut) și faptul că scria romane istorice. Dar asta e, mi-a povestit taximetristul meu :).

Sven Hassel – sursa

M-a mai surprins o dată în momentul în care mi-a spus că „ăștia micii din ziua de azi nu mai citesc, toată ziua sunt călare pe calculator”. Cu ocazia aceasta, mi-a împărtășit câteva lucruri despre copiii săi, pe care nu-i putea convinge să citească – și era realmente trist din pricina asta. De asemenea, mi-a zis care a fost momentul în care fiica sa mai mare a pus prima dată mâna pe o carte, îndemnată de el: se pare că, fiind la un liceu la care se studia intensiv franceza, a avut ca cerință pentru acasă să traducă un fragment din Balzac. A venit la el și l-a rugat s-o ajute să-și facă tema. El i-a zâmbit și i-a spus să-i dea o carte din bibliotecă, spunându-i titlul cărții și autorul. I-a deschis la fragmentul care trebuia și i-a spus că acolo găsește cea mai bună traducere. Iar fata a luat nota zece.

V-ați dat seama ce a făcut, nu? 🙂 Oricât de greșit mi se părea gestul (căci, nu-i așa, fata trebuia să învețe să traducă singură), l-am apreciat și mai mult în acea clipă – doar a recunoscut cu precizie fragmentul din Balzac, știa în ce carte îl va găsi (chestie pe care eu n-aș fi în stare s-o fac) și a fost suficient de isteț încât măcar să o facă pe fiica sa să conștientizeze ce comoară este biblioteca.

Douăzeci de minute sunt suficiente să ți se facă drag de un om și să uiți de emoțiile pe care le aveai. Am ajuns la destinație mai repede decât mi-aș fi dorit după ce am început conversația cu taximetristul meu, dar la timp pentru interviu (apropo, până la urmă, scriitorul a întârziat – vreo jumătate de oră 🙂 ). Ne-am despărțit după ce am mai discutat despre scriitorii noștri favoriți, cărți și plăcerea lecturii. Mi-a părut rău că, în graba mea, nu i-am reținut numele sau indicativul. Mi-ar plăcea să-l regăsesc și să mai vorbim despre literatură.

Voi aveți vreo poveste asemănătoare cu vreun taximetrist?

Sursă imagine principală