Tag: José Luís Peixoto

Fuga în literatură – José Luis Peixoto, Dumitru Țepeneag și J. M. G. Le Clézio

„Singura salvare era semnalul de alarmă”. (Dumitru Țepeneag)

Trăim fugind în fel și chip. Înspre noi sau înspre ceilalți. De timp, prin același timp. În cerc închis ori în linie dreaptă, călcându-ne pe urme, pradă când forței centrifuge, când forței centripete. Cu pași înainte, pe loc (deși în viteză) sau înapoi... Și nu știu cât de des ne întrebăm ce e această fugă. Îndepărtare de realitate sau de vis? Evadare sau captivitate? Recunoaştere, depăşire de sine sau negare? Creație sau distrugere? Așezare în altă lume sau suspendare pe hotar? Foame de lume sau de tine? Seducție a nemărginirii sau tocmai acceptare răzvrătită a limitelor? Rătăcire pe orbită? Sau pur și simplu nevoia instinctuală și nedefinită de păstrare sau recentrare a umanului? Tematizată ficțional, fuga, cu multele ei dimensiuni simbolice, face ca în literatură să se simtă poate mai bine ca oriunde meandrele, poticnelile sau victoriile vieții. Citeşte tot articolul

16 scriitoare și scriitori contemporani sexy

Zilele trecute, una dintre discuțiile literare obișnuite de la bere a deviat puțin - în loc să vorbim despre cărțile unor autori, despre ce-am mai citit, despre ce volume faine au apărut recent, am început să discutăm despre cum arăta X sau Y, despre cum i-a crescut numărul de fani sau de fane grație aspectului fizic, dându-l ca exemplu pe scriitorul portughez Jose Luis Peixoto care a creat o adevărată isterie acum câțiva ani, când a venit la FILB, sau pe Saša Stanišić, scriitorul german care a participat la ediția Bookfest 2013 sau pe Hanne Ørstavik, autoarea care abia a plecat din România. Citeşte tot articolul

Jose Luis Peixoto, „Nici o privire”: despre implacabil, într-un roman de debut care-i schimbă viața autorului

„Tăcerea așteptării mă înfioară. Ultima oaie s-a culcat alături de corpurile încolăcite ale celorlalte, sub stejarul de plută cel mare. Mă gândesc: oamenii sunt oi care nu dorm, sunt oi care pe dinăuntru sunt lupi. Soarele e în continuare foc și pară în lenta combustie aerului și a pământului. Sub aceeași umbră ca și mine, rezemată de același trunchi, bâta pare un om care mă privește cu milă. În fața mea, greoaie, cățeaua ridică din când în când privirea, știind și ea ce va urma.” Este unul dintre primele monologuri din carte, și sunt condensate aici și ritmul bolnăvicios și narcotizant al scrierii lui Jose Luis Peixoto și arșița copleșitoare ce învăluie micul sat de sub Muntele Măslinilor, dar mai ales plumbul așezat peste destinele tuturor  personajelor ciudate, magistrale. Citeşte tot articolul

Despre oameni și piane cu José Luís Peixoto

Când m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor. Așa începe romanul lui José Luís Peixoto, Cimitirul de piane. Cu sinceritate și naturalețe, ca o carte despre pirați sau despre roboți. Ai crede că povestea se va termina cu o moarte – dar nu anticipezi că va și începe cu una, ba mai mult, că întreaga acțiune a romanului se va petrece în timpul ei. Naratorul te convinge, ca orice povestitor priceput, să-ți suspenzi scepticismul pentru câteva ore și să asculți cu atenție istoria așa cum e ea: spusă de dincolo de timp, de moarte și de miile de momente care formează viața omenească. Citeşte tot articolul

10 scriitori portughezi pe care am vrea să îi citim

Mi-am petrecut vara în Lisabona, plimbându-mă în fiecare zi pe străduțele înguste cu piatră cubică din Bairro Alto. Am udat nopțile cu caipirinha și mi-am băut din când în când cafeaua la A Brasileira, despre care am aflat mai târziu că era una din cafenelele preferate ale lui Fernando Pessoa . M-am îndrăgostit de oamenii pe care i-am cunoscut acolo, de plaje, de căsuțele colorate cu haine întinse pe sârme la uscat, de muzica și de mirosurile Portugaliei: de sardine la grătar, de portocale și de apă. Citeşte tot articolul