De A Visit From the Goon Squad am auzit prima oară acum vreun an şi ceva, când a câştigat premiul Pulitzer pentru ficţiune. Şi cam de atunci aştept să se traducă. În cele din urmă s-a întâmplat (sub numele “Pe aici au trecut cuţitarii“) – dar n-am mai avut răbdare să fac rost de ea. Am citit-o în engleză, şi poate că a fost mai bine, pentru că o mare parte din farmecul cărţii stă în felul în care Egan jonglează cu limba engleză, adaptând-o la timpuri diferite, persoane diferite, ba chiar introducând diferenţe subtile de nuanţă în exprimarea aceluiaşi personaj, la vârste diferite.

Recunosc că relaţia mea cu cartea lui Egan a fost una dificilă, presărată de momente de agonie şi extaz. Pe de-o parte, structura narativă e demenţială. Ai senzaţia că eşti o muscă mică pe pereţii unor oameni care-s prea ocupaţi să trăiască pentru a-şi da seama că sunt observaţi. Legăturile dintre ei sunt circumstanţiale, şi fiecare capitol din carte este de fapt o povestire de sine stătătoare, un moment din viaţa unui personaj care, la un moment dat, a jucat un rol, nu neapărat important, în viaţa personajului anterior. Una din poveşti e scrisă la persoana a doua singular, spre sfârşit păşim puţin într-un viitor apropiat, iar din când în când autoarea ne permite, cu zgârcenie, o privire fugară în viitorul personajelor sale:

Mindy is thinking of Albert, as she will periodically after marrying Lou and having two daughters, his fifth and sixth children, in quick succession (…). On paper he’ll be penniless, and Mindy will end up working as a travel agent to support her little girls. For a time, her life will be joyless; the girls will seem to cry to much, and she’ll think longingly of this trip to Africa as the last happy moment of her life, when she still had a choice, when she was free and unencumbered.

Pe de altă parte, structura asta narativă ingenioasă şi frumoasă, care îţi dă senzaţia că Dumnezeu te-a lăsat, pentru câteva ore, să te uiţi prin ochii lui, e chiar ceea ce pune şi cele mai multe probleme. Faptul că personajele se schimbă între ele, urcă şi coboară de pe scenă, fără să se mai întoarcă decât în roluri secundare, te împiedică să te ataşezi de ele. Ba chiar la un moment dat piezi şirul relaţiilor dintre ele, ştii că ai mai întâlnit numele ăsta undeva în carte, dar nu mai ţii minte în ce fel era legat de personajul principal al acelui capitol.

N-are sens să vă fac o hartă a poveştii. The Guardian cred că o spune mai bine decât aş putea s-o fac eu:

Lou, a coke-snorting, teenage-girl-seducing music producer in the 1970s, becomes the mentor of an untalented young bass player, Bennie, who becomes a music producer himself, who hires a young woman, Sasha, who has a problem with kleptomania, who sleeps with a young man, Alex, who much later ends up hired by Bennie to engineer the comeback of Bennie’s high-school friend Scott, who went off the rails as an adult and ended up one day in Bennie’s office with a fish he’d caught in the East River, where Sasha’s best friend and boyfriend in college had once gone for an early morning swim with tragic consequences. Bennie’s wife works for a publicist named Dolly whose daughter, Lulu, will end up working with Alex; Bennie’s wife’s brother is a journalist who is arrested for the attempted rape of an actress named Kitty Jackson who has her own fall from grace and is later hired by Dolly to enable the public rehabilitation of a genocidal Latin American dictator.

Apoi, odată cu finalul fiecărei povestiri, ştii că în capitolul următor îţi vor trebui câteva pagini până când vei ajunge să înţelegi şi să cunoşti noile personaje, noul context în care se desfăşoară acţiunea, iar Egan nu te ajută deloc, intră în acţiune fără prea multă introducere. Nu e un lucru rău, dar devine obositor la un moment dat.

Altfel, luate separat, povestirile sunt extrem de frumoase, când haioase, când nostalgice, dar, în fiecare moment, însoţite de sentimentul că toată lumea pierde ceva, de un soi de regret și resemnare, aşa cum nu poţi să ai decât faţă de trecerea timpului.

Niciun personaj nu e iertat de eroziunea timpului, însă unele sunt mai norocoase decât altele. Jennifer Egan e însă un demiurg cu suflet bun; e foarte îngăduitoare cu personajele ei. Nimeni nu s-a pierdut pe drum degeaba – călătoria din punctul A în punctul B are o logică şi rădăcini care pornesc încă din adolescenţa înecată în fum de marijuana, alcool şi punk asurzitor, cu blow-joburi în conţuri de club întunecoase cu genunchii în cioburi, şi se termină în viaţa de adult, în care nimeni nu primeşte niciodată ce şi-a dorit, ci trebuie să se mulţumească cu ce i se dă.

Sunt sigură că fiecare dintre noi, privindu-ne pe noi înşişi cei din adolescenţă, putem înţelege asta. Până şi cei care fac ceea ce au visat să facă – ca Bennie, în roman, un muzician mediocru care a devenit producător celebru – trebuie să facă un compromis cu realitatea. E frumos să te imaginezi făcând o plimbare pe bicicletă. Ceea ce nu-ţi imaginezi este timpul cât îţi ia să te îmbraci, să cobori cu ea în lift sau pe scări, maşinile parcate pe trotuar, durerea de picioare, câinii care-ţi sar la roţi.

Creierul uman, la nivel de previziune, se va opri însă la imaginea ta alunecând frumos, într-o lumină caldă, pe reproducerea unui  trotuar care n-are nicio legătură cu un trotuar real.

Egan redă la perfecţie situaţia asta într-o carte care cred că îşi merită categoric Pulitzer-ul câștigat anul trecut, care te va face să te uiţi, ca printr-un tunel, la tine de acum 10, 20 de ani şi să-ţi dai seama că nu înţelegi, în ciuda tuturor raţiunilor şi judecăţilor pe care ţi le-ai făcut de-a lungul timpului, a cauzalităţii, a logicii şi a bunului simţ, cum a fost totuşi posibil să ajungi de la A la B. De la tine la Tine. Oricât de departe aţi fi, în timp şi spaţiu, tu şi cu tine.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *