Bookaholic

Jane Austen era cam urâtă. Sau cel puţin aşa au considerat editorii unei cărţi despre viaţa scriitoarei. Ca să-şi poată face apariţia, fără să se compromită, pe coperta patru, editorii au hotărât că e mai bine ca portretul făcut de sora ei să-i fie uşor retuşat. Machiată diafan, cu buclele eliberate de sub bonetă şi cu un aer mult mai juvenil,  Jane e acum numai bună de consumat. Vorba respectivă, „Este un adevăr universal recunoscut că o scriitoare, posesoare a unui renume, are totuşi nevoie şi de ceva marketing.”

Şi apropo de scriitoare ale căror surori pictează: Virginia Woolf, care ura să pozeze, a fost şi ea imortalizată de sora ei, Vanessa Bell (ale cărei lucrări îmi plac tare mult). Într-o scrisoare către nepotul Quentin Bell, Virginia explică de ce n-a vrut să pozeze pentru National Portrait Gallery: îşi imagina că „vor ţine tabloul prin cine ştie ce subsoluri, iar la zece ani după moartea mea, îl vor scoate de-acolo şi vor întreba : Doreşte cineva să ştie cum arăta doamna Woolf? Nu, vor spune toţi ceilalţi şi apoi tabloul va fi distrus.”

Portretul semnat de Vanessa a fost iniţial expus la galeria Lefervre din Londra, iar în 1934 a fost cumpărat de un colecţionar, dispărând prin cabinetele acestuia sau lăsând timp de 70 de ani o urmă neagră şi dreptunghiulară pe vreun perete tapetat din locuinţa lui. A reapărut în 2004 şi a fost expus la muzeul Charleston, casa de vacanţă a grupului Bloomsbury.

Toată lumea ştie cum arăta Gertrude din portretul ăsta:

dar mie îmi place unul făcut de Pierre Tal-Coat în 1935. Mi se pare că galbenul respectiv i se potriveşte perfect modelului, de care, de altfel, recunosc, mi-e cam frică. E un galben foarte tranşant (Gertrude din Midnight in Paris, interpretată de Kathy Bates, e o dulceaţă de om pe lângă originalul pe care mi-l imaginez eu!)

Şi apropo de lucruri mai puţin ştiute: în 1996, în podul casei familiei Plath, au fost găsite o mulţime de desene şi tablouri pictate de Sylvia, înainte să se fi hotărât să se dedice exclusiv scrisului. Lumina care vine de jos în sus, în autoportretul ăsta din 1951, sugerează multă energie încătuşată. S-ar putea întâmpla ca energia asta să se întindă şi să cuprindă tot tabloul. Îmi imaginez că Sylvia Plath picta noaptea târziu, în camera ei, într-o linişte deplină.

Îmi plac portretele pentru că asociază culori cu scriitori şi pentru că e chiar plăcut când asocierile pe care le făcuseşi timid, de care nu erai prea sigur, se confirmă. Pessoa în roşu şi negru, cu o lumină caldă de după-amiază portugheză, de exemplu:

Dar îmi plac şi pentru că îţi bagă sub nas lucruri evidente, care poate existau deja prin sertarele minţii tale, dar care nu pot fi exprimate mai bine în niciun alt mod. De exemplu, în timp ce mulţi îl văd pe Nabokov printre fluturi şi alte chestii preţioase, eu încă mă întreb de ce mi se pare mai adevărată imaginea asta (care e făcută după o fotografie dar care mi se pare mult mai puternică aşa, cu grilajul galben în fundal şi cu roşul mănuşilor de box):

(Să sperăm că nu doar pentru că de la o vreme nu-mi mai place de domnul de mai sus şi tânjesc în secret să-l iau la bătaie.)

Cu Marcel am o relaţie mult mai bună, dar recunosc că-mi place să râd de el câteodată. Faţa asta albastră îi vine destul de bine, iar plantele agăţătoare care se caţără în gol prin spatele lui sunt metaforic reuşite, cred. Dacă vreţi să vedeţi cum arată În căutarea timpului… cu ilustraţii, uite un link.

În sfârşit, nici fotografiile nu sunt rele, mai ales când arată ca nişte tablouri şi când fac ca un om de aproape optzeci de ani, extrem de activ şi de productiv, să apară simultan şi ca un om de aproape optzeci de ani, care vine de undeva, dintr-o lume mai veche, dar şi ca individul energic şi productiv care este. 🙂 Mult roşu în fotografia asta. (Ce chef mi-a venit să recitesc ceva de domnul Eco!)

PS. Era să uit: portretul de mai jos e făcut după o fotografie a lui Carroll. Pictorul a adăugat de la el iepurele şi contrastul. Şi pe cuvânt dacă nu mi se pare că a făcut ca personajul să devină cu atât mai mult el însuşi.