Seara de vineri, 20 mai, mi-am petrecut-o în întregime la Festivalul Internațional de Poezie București. A fost o seară a contrastelor: a început liniștit la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în sunet cântat de versuri coreene și chineze, prilejuite de dialogul poetic dintre Ko Un și Yang Lian, și a continuat târziu în noapte cu un spectacol neobișnuit de poezie Dada, care a fost găzduit pe scena Teatrului Excelsior: „DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă”.

Dialog poetic: Ko Un și Yang Lian

Bogdan-Alexandru Stănescu, moderatorul întâlnirii, ne-a spus că Yang Lian și Ko Un sunt „doi poeți foarte importanți, nu neapărat datorită inteligenței poetice și a talentului lor, ci datorită demnității și a curajului de care au dat dovadă de-a lungul vieții, un lucru foarte rar în lumea scriitoricească”. Cei doi poeți est-asiatici – care, după cum a observat Yang Lian, au călătorit atât de departe pentru a se întâlni pentru prima oară la București -, au citit câteva poeme în limba originală. Le-am ascultat apoi, în limba română, în lectura lui Cosmin Perța – care a citit poeziile lui Ko Un, al cărui volum, „Timp cu poeți morți”, a apărut recent la Editura Tracus Arte, în traducerea Iolandei Prodan – și a Magdei Cârneci, cea care a tradus câteva dintre poemele lui Yang Lian din limba engleză.

După lectura poemelor, Bogdan-Alexandru Stănescu le-a adresat invitaților câteva întrebări. Din cauza timpului limitat și a barierei de limbaj – manifestată în cazul lui Ko Un, căci Yang Lian a vorbit în engleză – discuțiile nu s-au prelungit foarte mult și nici răspunsurile nu au fost spectaculoase (nu pe măsura întrebărilor, în orice caz). S-a creat și o situație simpatică – pe lângă momentele savuroase oferite de Ko Un prin spectacolul său gestual -, atunci când moderatorul l-a întrebat pe poetul coreean cum a descoperit poezia (știind că este vorba de o poveste foarte frumoasă), însă nu s-a putut obține cu niciun chip răspunsul dorit.

Poetul coreean Ko Un

Poetul coreean Ko Un

Ko Un mi-a lăsat o impresie puternică prin prezența sa foarte pitorească: poetul coreean are o mimică și o gestică foarte expresive, cu mișcări largi și teatrale – însă o teatralitate spontană, candidă -, un adevărat spectacol non-verbal, uimitor prin energia de care poetul dă dovadă la cei 83 de ani ai săi. M-a uimit și felul în care și-a interpretat poemele: cu o voce modulată, cu strigăte însoțite de gesturi războinice făcute cu microfonul, ca să nu mai spun că ne-a și cântat una dintre poezii, ceea ce l-a determinat pe Cosmin Perța să își ceară scuze, în glumă, pentru că nu ne poate oferi o experiență similară.

După cum am aflat de pe pagina evenimentului, Ko Un este considerat în Coreea de Sud „o legendă vie”, „un fenomen”, „o comoară naţională” și este candidatul numărul unu al țării sale la Premiul Nobel pentru Literatură. A publicat peste 150 de cărți, printre care romanul fluviu Mount Paekdu şi impresionanta operă în 30 de volume Maninbo (Zece mii de vieți), care conține nu mai puțin de 4.001 poeme. Viața sa pare desprinsă din paginile unui roman: la doar 17 ani, în timpul războiului din 1950, Ko Un a suferit o cădere psihică, care l-a dus la o primă încercare de suicid; s-a retras într-o mănăstire budistă, unde s-a călugărit și a rămas până în 1962. Începând cu 1970, a devenit un activist fervent și opozant politic al regimului militar din țara sa, după ce a văzut un muncitor care și-a dat foc în semn de protest. A fost arestat și torturat, iar în 1980 a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, însă a fost eliberat datorită protestelor internaționale.

Ko Un a început cu o zicală din Asia de Est, care spune că „decât o persoană sunt mai bune două persoane, și decât două persoane sunt mai bune trei persoane”; a continuat tot cu o vorbă de duh – „pacea înseamnă faptul că doi interlocutori se ascultă reciproc” -, remarcând că întâlnirea este de bun augur, cu atât de multe persoane prezente. Ne-a spus că, atunci când scrie, este foarte atent la ființele și lucrurile din jurul său, care se reflectă într-un fel sau altul în poezia sa.

Întrebat de Bogdan-Alexandru Stănescu dacă funcția șamanică a poeziei sale din impresionantul ciclu Maninbo (Zece mii de vieţi) nu i se pare o responsabilitate prea mare, Ko Un a răspuns că nu aceasta a fost intenția lui, că poemul nu are nicio legătură cu șamanismul. L-a scris într-o perioadă foarte dificilă și chinuitoare a vieții sale, când se afla la închisoare și era măcinat de nesiguranță în privința viitorului, astfel că a început să își aducă aminte de toate persoanele pe care le-a cunoscut, să își pună întrebări și să se gândească mai bine la trecut.

Poetul chinez Yang Liang

Poetul chinez Yang Liang

Mai tânăr cu douăzeci de ani, Yang Lian a fost considerat un poet incomod în anii 1970, căci scrierile sale se opuneau restricțiilor Revoluției culturale din China. A fost trimis în exil, iar numele lui a fost inclus pe lista „misty poets” (Bogdan-Alexandru Stănescu a fost nemulțumit de traducerea la prima mână, „poeți cețoși”, spunând că nu reflectă cu adevărat sensul acestei denumiri; „misty” înseamnă și „nebulos”, „confuz”, „vag”). Bibliografia lui Yang Lian cuprinde 13 colecții de poezie, una de proză și un volum de eseuri. Datorită scrierilor sale și a declarațiilor categorice, a devenit una dintre cele mai respectate voci ale literaturii, culturii și politicii internaționale. Cu prilejul unei vizite în Australia şi Noua Zeelandă, poetul a optat pentru exil și a început să călătorească în întreaga lume. În 2013, a fost invitat să devină membru al Academiei Norvegiene pentru literatură și libertate de exprimare.

Întrebat de Bogdan-Alexandru Stănescu cât de important este activismul social și politic în opera sa, Yang Lian a răspuns că viața lui a fost profund marcată de mai multe experiențe: Revoluția culturală, evenimentele din 1989, exilul, dar și așa-zisa globalizare. În anii ’70, era mult mai ușor să identifice un inamic în guvernul comunist, însă astăzi, când o fabrică din China, pe jumătate capitalistă, produce iPhone-uri al căror profit ajunge în America, lucrurile nu mai sunt atât de clare. „Autocrații erau cei care cenzurau poezia, dar am putea spune că și noi, prin intermediul poeziei, îi cenzuram pe ei și ne exprimam individualitățile”, a continuat Yang Liang, pentru care poezia are menirea de a deschide toate granițele.

Legat de gruparea „the misty poets”, Yang Lian ne-a spus că acest nume, dat poeților de către cei care au încercat să îi critice și să îi marginalizeze, poate fi interpretat în două feluri: unul dintre înțelesuri este acela de poezie ermetică, care are legătură cu sinele – poate chiar o expresie egoistă a sinelui -, însă înțelesul atribuit de politica oficială era cel de poezie îndreptată împotriva politicii partidului, prin care se comunicau anumite lucruri în secret. Au fost cinci sau șapte „poeți cețoși” care au scris cam în același timp, poeți care au marcat astfel momentul de trezire al literaturii chineze după perioada Revoluției culturale. Fără a se cunoaște între ei, au avut totuși un lucru în comun: au reușit să scoată din creația lor acele cuvinte goale, urâte, propagandistice – socialismul, capitalismul -, care nu aveau niciun înțeles și nu exprimau nicio simțire, revenind la un limbaj tradițional – cu noțiuni precum soarele, luna, întunericul, viața, moartea sau râul -, care le-a permis să își exprime propria sensibilitate.

Yang Lian citește la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Yang Lian citește la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă

Orele petrecute în compania celor doi poeți est-asiatici mi s-au părut ulterior foarte liniștite, față de explozivul spectacol vizual și auditiv care a urmat la Teatrul Excelsior. Când m-am așezat comod într-un fotoliu, așteptând apariția pe scenă a celor șase artiști veniți din străinătate, nu bănuiam ce avea să se petreacă în următoarele două ore. A fost o experiență neobișnuită pentru mine – și, probabil, pentru toți cei prezenți în sală -, prin avalanșa de sunete bizare, lipsite de logică și uneori grotești, care m-au lăsat cu gura căscată, m-au agresat auditiv și mi-au stârnit hohote de râs.

În cea mai mare parte a serii, am ascultat o poezie sonoră, fără versuri, alcătuită dintr-o combinație spectaculoasă de ritm, sunete pe diferite tonalități și frânturi de cuvinte, completate de mimică, gestică și o recuzită inedită. Spre final, aveam impresia că nu mai pot rezista nici măcar un minut asaltului zgomotos de sunete adeseori brutale și lipsite de sens, însă am plecat de acolo cu o energie incredibilă, de parcă abia mă trezisem din somn (și vă asigur că nu am adormit – ar fi fost, oricum, imposibil).

Poezie Dada cu Angelika Meyer

Artista germană Angelika Meyer

Evenimentul „DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă” a sărbătorit centenarul mișcării artistice Dada, care a început cu Tristan Tzara la Zürich, în 1916. Hugo Ball, Jean Arp, Marcel Janco, Richard Huelsenbeck, Sophie Taeuber sunt câțiva dintre artiștii care, alături de Tzara, au pus în scenă performance-uri la Cabaret Voltaire, prin care își exprimau protestul împotriva războiului și a societății burgheze, dar și împotriva conformității culturale și intelectuale. Dadaiștii au făcut uz de o artă abstractă, care refuza logica și îmbrățișa haosul și iraționalitatea, pentru a lupta împotriva regulilor sociale, politice și culturale de la începutul secolului XX.

„Dada s-a născut dintr-un spasm, dintr-o revoltă, dintr-o insurgență împotriva poeziei, a artei frumoase. Tzara și ceilalți artiști au vrut și au reușit să impună o viziune conform căreia arta poate fi sălbatică, brută, neconformă cu regulile prestabilite, dar și jucăușă, sarcastică, zgomotoasă, nebună, și toate aceste calități cred că se regăsesc în acești urmași îndepărtați ai dadaiștilor care performează în această seară”, ne-a spus poetul Claudiu Komartin, care a fost prezentator și „interpret” în două dintre momentele dadaiste ale serii. Tot de la el am aflat că „muzica, teatrul și poezia, de obicei separate, sunt puse laolaltă în performance-urile Dada”.

N-aș fi bănuit că, în spatele unor figuri în mare parte serioase și obișnuite, cum păreau la început cei șase artiști străini, se ascund de fapt niște oameni atât de inventivi și de dezinhibați, dedicați unei arte abstracte și haotice, care neagă toate regulile armoniei și ale esteticului – o artă care, pentru un profan, poate părea o manifestare mai mult sau mai puțin lucidă a nebuniei. Francezul Jöel Hubaut a aruncat în noi cu macaroane (negătite) și a personificat un Dracula cu mătură, prezența scenică a olandezului Jaap Blonk a fost de ajuns pentru a provoca râsete și rumoare, nemțoaica Angelika Meyer a agitat un pistol (cu care s-a și lovit în cap, sper că nu foarte tare) și a avut un colier din ridichi (că tot este sezonul), iar japonezul Tomomi Adachi a folosit un fel de jucărie care îi replica vocea.

În tot acest context zgomotos și absurd, poemele sonore ale italianul Enzo Minarelli, îmbinate cu materiale video, au părut cele mai potolite, asta dacă nu îl iau în calcul pe Claudiu Komartin, care a fost o prezență destul de discretă (recunosc că mi-ar fi plăcut să-l văd și pe el dezlănțuindu-se în stil dadaist). De altfel, Komartin a și remarcat că scena bucureșteană este destul de sărăcăcioasă la nivelul acestui gen de performance experimental, deși „avem o tradiție a asumării orgolioase a originii lui Tzara”. Din păcate, Mugur Grosu, pe care îl așteptam cu nerăbdare pentru a ne oferi o doză de absurd autohton, a lipsit de pe scenă, din motive personale.

Jöel Hubaut

Artistul francez Jöel Hubaut

Tomomi Adachi a recreat performance-uri ale baronesei Elsa von Freytag-Loringhoven (sculptoriță și poetă avangardistă), atingând o gamă foarte largă de tonalități, de la cele grave la sunete ascuțite, aproape isterice. A interpretat împreună cu Hannah Silva un moment inspirat de numele artistei engleze – nume-palindrom de la care a pornit, se pare, pasiunea ei pentru acest gen de manifestări artistice. La final, artistul japonez ne-a amuzat cu un scurt poem sonor, care a redat un așa-zis mesaj primit de la Tristan Tzara pe placa Ouija, în cadrul unei ședințe de spiritism.

Mi-au plăcut foarte mult momentele interpretate de Hannah Silva – poate pentru că au avut cel mai mult sens și am putut să înțeleg și eu ceva -, care a venit cu o combinație extraordinară de sunete, gesturi, versuri cu un mesaj puternic (poezia ei s-a apropiat de forma „obișnuită”) și muzică (de fapt, o muzică creată din propria voce, înregistrată pe loc și suprapusă peste alte straturi de voce și sunete). Redau mai jos poemul „Malul râului”, pe care Hannah l-a inclus în primul performance:

Nu a știut ce însemna
atunci când s-a plimbat prin orașul celor bogați
și nimeni nu a atins-o decât fizic.

Ce faci cu o curvă?
Te întinzi după sticla de ketchup.

Întoarce-te la malul râului unde lebedele
dormeau înainte să fie rănite de margini,
de marginile propriu-zise ale visului.

Pur și simplu se plimba pe o stradă
identitatea arzându-i între picioare – ia un ciob
de sticlă, saliva ei este apă moartă.

Toate săruturile se adună la un loc, precum lacrimile pe o fereastră,
formând punți pe care învață să vorbească.

Ține în mână un pistol, și-ar dori
să fi ținut în mână un pistol.

Vei lăsa în urmă un imens miros uman.

Jaap Blonk a fost incredibil prin varietatea și gama tonală a sunetelor cu care ne-a bombardat auditiv, stârnind adeseori hohote de râs. Printre altele, a interpretat Ursonate de Kurt Schwitters, construită din silabele a patru teme principale (puteți asculta un fragment aici), și un studiu fonetic al literei R, în care a introdus la un moment dat, spre deliciul publicului, și câteva cuvinte în limba română: „Ministrul dezaprobă acest tip de declarații”. Totodată, i-a dedicat un poem sonor lui Antonin Artaud, un artist francez care a petrecut mai mulți ani în spitale de psihiatrie.

Angelika Meyer, Jöel Hubaut și Claudiu Komartin au recreat două performance-uri Dada: „Montgolfier Institut für Schönheitspflege” (Institutul de frumusețe Montgolfier), care a pornit de la textul inițial din 1917, conceput de Hans Arp, Walter Serner și Tristan Tzara, precum și poemul simultan „L’amiral cherche une maison à louer” (Amiralul caută o casă de închiriat), creat și performat de Tristan Tzara împreună cu Richard Huelsenbeck și Marcel Iancu la Cabaret Voltaire, pe 31 martie 1916.

Pentru a vă face o idee despre cum a fost la spectacolul „DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă”, puteți urmări acest videoclip în care apare Jaap Blonk. Pe Hannah Silva o puteți vedea (și asculta) aici, iar pe Tomomi Adachi, aici. Evenimentul a fost curatoriat de Simona Nastac, critic de artă și curator de arte vizuale. După cum mi-a spus ulterior, acesta a fost primul spectacol live din cariera sa, care a necesitat o muncă susținută de cercetare, concepție creativă, selecție a performerilor și a lucrărilor. Tot Simona Nastac a fost cea care a inițiat și a coordonat traducerea cărții lui Ko Un și prezența poetului la FIPB.

DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă

Artiștii prezenți la „DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă”

Fotografii & colaje: Ema Cojocaru

2 comentarii
  1. AvatarAlida

    Exceptional, sa imbini atatea elemente. Din cauza undei raceli sunt nevoita sa stau in casa de o saptamana. Va doresc numai bine.

    Reply
  2. Ema CojocaruEma Cojocaru Post author

    A fost, într-adevăr, o seară deosebită pentru mine, în care am trecut prin tot felul de experiențe inedite. 🙂
    Mulțumesc pentru urări, sper să vă faceți bine cât mai repede! Vă doresc multă sănătate!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *