
Seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun reuneşte atît lucrări de proză, eseistică, publicistică, teorie şi critică literară deja consacrate, cît şi volume inedite, rămase în manuscris în arhiva sa. Seria este deschisă de romanul de debut, Acte originale/Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în contralumină), şi de volumul de proză şi eseuri Mecanica fluidului. Acestora li se vor adăuga romanele Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp şi Pupa russa, o ediţie revizuită a volumelor de publicistică Cu garda deschisă şi Reducerea la scară, cărţile de eseuri deja publicate În căutarea referinţei şi Teatru de operaţiuni, precum şi alte lucrări inedite (Lentila sferică, Operaţii pe cărţi deschise, Mono-stereo, Transparenţă şi arhitectură, Formula lui Orlando etc.). Vor fi incluse în seria de autor lucrările sale de teorie şi critică literară Aisbergul poeziei moderne, „una dintre cele mai solide şi înnoitoare cărţi scrise la noi în ultimele decenii”, în opinia criticului şi teoreticianului literar Mircea Martin, şi Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Seria va fi completată de Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), de volume de poezie şi proză inedite, precum şi de corespondenţa şi interviurile lui Gheorghe Crăciun.
„Puterea simulează, îşi face jocurile, controlează informaţia, stabileşte legi, manipulează colectivităţi, se face frate cu dracul cînd e de trecut vreo punte, Puterea minte cu nonşalanţă, îşi rîde în barbă, mistifică, educă, ameninţă, vorbeşte tot timpul despre democraţie, întreţine psihoze, îşi apără poziţiile atît de greu cîştigate. Dar scriitorul? Toate aceste mult prea omeneşti formule de supravieţuire lui îi sînt străine. Şi atunci cum să fie el acceptat? Cum să accepte Puterea ideea că scriitorul are dreptul de a pune întrebări nu doar lumii, ci şi celor care o conduc? Întrebările unui intelectual sînt întotdeauna incomode, insidioase, imprevizibile, delicate, neplăcute. Ele pretind răspunsuri. Iar Puterea ştie bine că există întrebări care vor rămîne tot timpul fără răspuns. Ea
nu-şi poate deconspira esenţa, ea nu se poate invalida singură.” (Gheorghe Crăciun)
„Gheorghe Crăciun nu-i un autor de opinii şi scenarii şi nici nu participă la spectacolul baroc al prezumţiozităţii care domină viziunea «analiştilor» noştri. Publicistica sa e un gest de conştiinţă, făcut cu gravitatea şi responsabilitatea unei atitudini sprijinite în idee şi convingeri. El nu face prestidigitaţia opiniilor, nu e un zilier al propriilor atitudini şi nici un slujbaş permanent al lor, fie cu orar săptămînal, fie cu orar cotidian, şi de aceea ieşirile sale sînt pregătite ca eveniment, atît în armătura argumentaţiei, cît şi în prestaţia stilistică. Cu o frază tranşantă, nu fără scăpărări patetice, mereu însoţită de o vibraţie ca semn al mizei participative, publicistica sa are deopotrivă rigoarea ideii şi fervoarea implicării de conştiinţă.” (Al. Cistelecan)
„Scriitorul şi Puterea sau despre puterea scriitorului”, de Gheorghe Crăciun – fragmente
Ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun
Prefaţă de Caius Dobrescu
Colecţie: Seria de autor„Gheorghe Crăciun”
Domeniu: Eseistică
Carte publicată şi în ediţie digitală
520 p.
Milionul lui Maiorescu
„Mă aflam la Viena în Allgemeine Krankenhaus, cînd am primit de la T. Maiorescu scrisoarea prin care m-a chemat să trec în ţară pentru ca să iau parte la lucrarea culturală pornită de «Junimea».
Citind azi, după cincizeci de ani, scrisoarea aceea, orişicare om cu judecată are să fie cuprins de simţămîntul că T. Maiorescu exagera nu numai destoiniciile mele, şi totodată şi propria sa putere de înrîurire asupra societăţii în mijlocul căreia urma să-şi desfăşure lucrarea pornită din cel mai bun îndemn.
El însuşi şi-a dat seama despre aceasta cînd spunea că cel ce ţine să ieie parte la viaţa politică a României are – mai-nainte de toate – să-şi agonisească milionul, dacă nu are.
Adevărul e că nu era destul să ai milionul: trebuia să fii înzestrat şi cu alte însuşiri, de care cei însoţiţi în «Junimea» erau lipsiţi. De aceea alţii, deci oameni în toate privinţele mult mai prejos de dînşii, au avut în viaţa comună a românilor înrîurire mai hotărîtoare decît T. Maiorescu.”
Surprinzătoare din multe puncte de vedere şi, în orice caz, pline de învăţăminte aluzive, rîndurile de mai sus fac parte din volumul lui Ioan Slavici Lumea prin care am trecut, publicat postum în 1930. În continuarea textului din care am reprodus acest citat Slavici povesteşte rolul său în editarea Documentelor Hurmuzachi – însărcinare primită chiar de la Titu Maiorescu în 1874. Nu voi intra în amănuntele acestei munci pe care marele scriitor transilvănean a dus-o la capăt cu rară atenţie şi dăruire. Importante mi se par implicaţiile aprecierilor sale despre Maiorescu, principiul milionului în viaţa politică a României şi „lucrarea culturală pornită de la «Junimea»”. Cred că societatea românească de azi se află într-un moment cultural şi politic care are nevoie de aceste constatări. Să vedem despre ce este vorba.
Slavici e deja celebru în cultura şi literatura noastră prin eticismul său public şi inflexibilitatea principiilor sale morale şi de conduită. Întemniţările de care el a avut parte au fost, cum bine ştim, pentru idei şi atitudini inflexibile, considerate subversive. Citatul reprodus mai înainte nu duce însă nici el lipsă de aşa ceva. Să observăm mai întîi că după cincizeci de ani de la scrisoarea lui Maiorescu, în 1924 – data probabilă a scrierii cărţii din care am extras citatul –, cînd efectele junimismului asupra societăţii româneşti puteau fi apreciate cu toată obiectivitatea, Slavici introduce în consideraţiile sale o notă de subversiune, văzînd în mentorul grupării un om care şi-a exagerat posibilităţile modelatoare. Asta în ciuda bunelor sale intenţii. Trimiterea la cerinţa lui Titu Maiorescu ca orice individ care vrea să ia parte la viaţa politică a ţării să fie posesorul unui milion de lei e în măsură să explice despre ce e vorba. Sînt implicaţii care vin în atingere cu ceea ce se întîmplă în rău şi ar trebui să se întîmple în bine astăzi în viaţa politică românească.
Politica – înţelegem din acest oarecum banal imperativ maiorescian de natură financiară – e a oamenilor cu stare. Pentru a face din politică un joc cu angajamente cinstite, în numele binelui colectiv, omul politic trebuie să fie lipsit de obsesia asigurării propriei bunăstări. În politică, bunăstarea e obligatorie, politica e pentru oamenii bogaţi. Dar implicaţiile acestei cerinţe sînt – ne arată textul lui Slavici – cu mult mai adînci. Acest milion care este cartea de vizită a politicianului creditabil nu se moşteneşte, nu se fură, nu se dobîndeşte prin dotă, el se „agoniseşte”. Politicianul trebuie să fie aşadar un pragmatic, un om care ştie să facă bani, avere, să-şi cîştige prestigiul prin emblema bunăstării personale. Aşa cum a ştiut să se îmbogăţească prin muncă şi chiverniseală pe sine, el va şti să-i îndrume şi pe alţii pe acelaşi drum. Cine deţine bogăţie privată, nu va fura din avutul public. La baza selecţiei indivizilor intraţi în viaţa politică se află aşadar, în acest unic principiu al milionului lui Maiorescu, mai multe calităţi implicite: cultul muncii, tenacitatea, pragmatismul, inteligenţa speculativă, onestitatea, bunăstarea, capacitatea de dăruire pentru binele colectiv, mulţumirea cu ce ai. Toate acestea sînt însă condiţionate de o anume situaţie socială indiscutabilă, rezultat al unei conduite personale, de self made man.
Şi dacă această situaţie privilegiată există, ea ar trebui să excludă – în viziunea moralistului Slavici, care confundă frecvent în proza sa modestia cu sărăcia şi lipsa mijloacelor cu demnitatea – risipa. Ceea ce-l sperie aproape pe prozatorul ardelean în toamna lui 1874, cînd ajunge la Iaşi, e nepăsarea junimiştilor bogaţi faţă de spiritul de economie. Risipirea averii în traiul îmbelşugat i se pare lui Slavici o formă de schizofrenie. Trăind în risipă, junimiştii vor „să pară ceea ce în adevăr nu sînt”, iar goana lor după agoniseală pare neînfrînată. Prin urmare, „nu era destul să ai milionul”, îţi trebuia în politica vremii şi cumpătare. Necumpătat a fost şi Maiorescu, care a putut crede în cumpătarea prietenilor şi tovarăşilor săi de grupare intelectuală. Şi abia acum înţelegem că în principal în asta a constat exagerarea lui. Maiorescu a exagerat puterea celorlalţi de a fi ca el, a fost prin urmare un idealist lipsit de pragmatism psihologic, chiar dacă prin linie paternă el aparţinea mentalităţii transilvănene. Spiritul junimist ar fi aşadar rezultatul unei insuficiente diseminări a principiilor unui om chivernist cu ideile, înconjurat de inşi risipitori şi bogaţi, puşi pe trai îmbelşugat, inclusiv la nivelul purelor plăceri intelectuale şi artistice. Să recunoaştem că nu ne aflăm prea departe de adevăr. Maiorescu a fost un constructor tenace, care şi-a agonisit singur milionul, în care e inclusă metaforic şi marea sa anvergură intelectuală, de întemeietor în plan practic. Ceilalţi junimişti de bază, toţi fii de boieri, s-au caracterizat printr-un accentuat spirit de gratuitate. Societatea „Junimea” a cultivat la urma urmelor în atmosfera ei toate condiţiile lui „homo ludens”. Pogor, Rosetti, Carp, Iacob Negruzzi n-au trebuit să-şi agonisească milionul. Ei îl aveau din start, prin origine şi tradiţie de familie, prin gustul subţire şi înclinaţia hedonistă.
Dar „au trecut vremile-acelea”, vorba lui Grigore Alexandrescu. Legile şi năravurile s-au degradat. Cine se mai gîndeşte astăzi la conţinutul parabolei ascunse în principiul milionului lui Maiorescu şi la inflexibilităţile morale ale lui Slavici? Vedem în viaţa noastră politică de azi şi o mimare a pragmatismului maiorescian şi un simulacru de boierie junimistă. Însă cît epigonism, cîtă gesticulaţie ridicolă şi cîtă neputinţă de a face din politică un joc agreabil şi responsabil şi de a pune umărul la construcţia instituţională niciodată terminată. Risipa şi traiul îmbelşugat al delegaţiilor în străinătate, al simpozioanelor, colocviilor, congreselor şi plimbărilor prin teritoriu sînt însă la ordinea zilei. E şi aceasta o formă de gratuitate culturală ce suplineşte deficitul originii. Cît despre ardelenii noştri rătăciţi în politică şi formele lor de chiverniseală mioapă dar atît de patriotică, mai bine să nu ne amintim de principiul milionului agonisit prin „Caritas”-ul clujean…
*****
Volumul va fi lansat la Tîrgul Internaţional de Carte şi Educaţie Gaudeamus, ediţia 22: duminică, 22 noiembrie, ora 12.00, la standul Editurilor Polirom & Cartea Românească (parter, Romexpo).
Invitați: Carmen Muşat, Mircea Martin, Cristian Teodorescu, Caius Dobrescu, Paul Cernat
Moderator: Ovidiu Şimonca
Programul complet de evenimente Polirom & Cartea Românească, aici.
Despre Gheorghe Crăciun
Gheorghe Crăciun (1950-2007), prozator, eseist, teoretician şi critic literar, este unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. A publicat romane – Acte originale/Copii legalizate (1982, 2014), Compunere cu paralele inegale (1988, 2015), apărut şi în limba franceză cu titlul Composition aux parallèles inégales (2001), Frumoasa fără corp (1993, 2007), Mecanica fluidului (2003, 2014), Pupa russa (2004) –, volume de eseuri, publicistică, teorie şi critică literară, precum Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000) (2006). Este prezent în numeroase antologii de proză, precum Desant ’83 (1983), Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1994, 1999), The Phantom Church and Other Stories from Romania (1996), Generaţia ’80 în proza scurtă (1998), Romanian Fiction of the ’80s and ’90s (1999), Literatura română postbelică între impostură şi adevăr (2000), Tizenegy kortárs román prózaíró (2005), Top 22. Teil II. The Only Way Is Up… (2005),
Les Belles Étrangères. 12 écrivains roumains (2005), Plural [26:2 2005]. Eromania (2005). A primit, între altele, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1983), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 2003), premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de critică a anului (1997, 2002).